”Formele fundamentale ale angoasei. Studiu de psihologie abisală”, de Fritz Riemann






”Angoasa aparţine inevitabil vieţii noastre. Luând mereu chipuri noi, ea ne însoţeşte de la naştere până la moarte. Istoria umanităţii lasă mereu să se vadă noi şi noi încercări de a o stăpâni, a o diminua, a o învinge sau a o lega. În aceste direcţii au făcut eforturi magia, religia şi ştiinţa. [...] Rămâne o iluzie să credem că putem trăi o viaţă fără angoasă; ea ţine de existenţa noastră şi este o reflectare a dependenţelor noastre şi a cunoaşterii condiției noastre de muritori. Putem numai încerca să dezvoltăm forţe care să i se opună: curajul, încrederea, cunoaşterea, puterea, speranţa, smerenia, credinţa şi iubirea. Acestea ne pot ajuta să admitem angoasa, să ne confruntăm cu ea şi să o învingem mereu. Trebuie să privim cu scepticism acele metode, indiferent de natura lor, care ne promit că ne eliberează de angoasă; acestea nu sunt pe potriva realităţii condiţiei umane şi trezesc speranţe iluzorii”- Fritz Riemann


***

Personalităţile schizoide :
-          ereditate sensibilă, senzitivitate psihică, labilitate și fragilitate
-          pentru autoprotecție pune o distanță între sine și mediu
-          îi este necesară distanța pentru a fi la nivelul lumii și vieții
-          distanța îi creează siguranța și protecția de a nu fi înstrăinat, epuizat de ceilalți

Din cauza unei eredități expansiv-motrice, agresiv-pulsionale, a unei înclinații sau capacități reduse pentru legături.

Din cauza unor particularități ale sale, copilul dezamăgește de la început așteptările și reprezentările-dorință ale părinților săi, mai ales pe cele ale mamei.

Dacă copilul percepe lumea ca neprimitoare, nedemnă de încredere, goală sau invazivă și distrugătoare, el se va retrage din această lume, va fi speriat de ea.

Devine deosebit de important de știut dacă respectivul copil a fost hrănit la sân sau cu biberonul. În cazul copilului hrănit cu biberonul, pot să apară de fiecare dată persoane diferite, care se pot comporta foarte diferit cu copilul, ceea ce are cel puțin efectul de a-i îngreuna dezvoltarea.

În loc să accepte ceea ce îi este oferit cu bună intenție, i se face frică de a deveni dependent și de a fi obligat să-i fie recunoscător cuiva.

Fundal biografic:

-        prea mare distanță, indiferență și disponibilitate neregulată a persoanelor de relație de la început; lipsa de tandrețe și apropiere corporală și de înțelegere pentru trebuințele copilului
-        lipsa de îndrumare și faptul că a fost lăsat să facă singur cei mai importanți pași în evoluția sa
-         prea puțin contact și trăire comună cu cei de aceeași vârstă, prea puțină apartenență la grupuri
-         insuficiența posibilităților de dezvolatre a laturii afective, a capacității de a avea încredere

Traumele severe și conflictele pe care ei nu le pot stăpâni se transformă apoi în simptome somatice. Sunt mai afectate organele de simț, pielea și respirația, astm, eczeme. Pielea este organul care ne separă de lume.

Ca o protecție împotriva angoasei de apropiere, caută să ajungă la cea mai mare independență posibilă. Singurătatea și izolarea au efect de potențare a angoasei.

Frica de a înnebuni poate ajunge la ei la grade insuportabile.

Își pierde din ce în ce mai mult interesul pentru lume și oameni, un proces care poate fi numit pierdere a obiectului și pe care el însuși îl descrie adesea ca pe o experiență de sfârșit de lume.

În relația cu religia sunt în cea mai mare parte sceptici.

Oamenii geniali se dezvoltă uneori pe un astfel de fundal. Așa se pune în evidență granița, adesea atât de îngustă, dintre geniu și psihoză.

Părinții și educatorii schizoizi îi dau copilului prea puțină căldură, ei rămân departe de el, nu pot percepe și nu pot răspunde adecvat la trebuințele afective ale copilului, adesea ironizează tot ce este sentimental în el. Copilului îi creează cu ușurință nesiguranță. Copilul îngheață în preajma lor și este tulburat de reacțiile lor abrupte.

Schizoizii preferă profesii care nu îi pun în contact apropiat cu ceilalți.


Personalităţile depresive:
- au angoasa de a deveni un EU de sine stătător
- angoasa de pierdere este cea care domină, în diferitele sale forme: forma de distanță izolatoare; de despărțire, de lipsă de protecție și singurătate, de a fi părăsit
- caută cea mai mare apropiere și cea mai puternică legătură posibilă

Pentru depresiv, apropierea înseamnă siguranță și protecție.

Depresivii caută dependența pentru că le promite siguranță, odată cu dependența crește însă și angoasa de pierdere; reacționează cu panică chiar la cele mai mici despărțiri.

Conflictele depresivilor se exprimă somatic prin tulburări ale căilor respiratorii. În situații conflictuale se ajunge cu ușurință la afecțiuni psihosomatice ale gâtului, polipilor, intestinelor, stomacului, bulimie, anorexie.

Depresivul ajunge de fiecare dată la limita capacității sale de adaptare și de iertare.
Iubirea, dorința de a iubi și de a fi iubit este pentru depresiv cel mai important lucru din viață.

Tensiuni, confruntări, conflicte în relații îi activează angoasa de pierdere.

”Dacă te iubesc, cu ce te deranjează?”- este o încercare măreață de a evita angoasa de pierdere.

Angoasele și conflictele depresivilor au ceva general valabil: cu cât iubim mai profund, cu atât mai mult avem de pierdut și viața poate fi plină de pericole. Depresivul se plânge că oamenii sunt răi, lipsiți de compasiune.

Agresivitatea depresivilor se poate manifesta la început sub formă de milă de sine.

Imaginea mamei, care se constituie în interior, experiența fiecărui individ cu mama sa, se va reflecta ulterior în atitudinea pe care o va avea față de el însuși.

Experiențele frustrante timpurii au asupra copilului două consecințe. În primul rând, el învață prea devreme să se resemneze. Devine inhibat. Cealaltă consecință a experiențelor timpurii de frustrare este aceea că ele îi dau copilului sentimentul de a nu merita să fie iubit.

Copilul care a crescut în experiențe de lipsă și frustrare învață prea devreme să renunțe. Devine un copil cuminte, fără pretenții, timid, adaptat, foarte comod pentru părinți.

Depresivii pot cu greu să spună NU din cauza angoasei de pierdere și sentimentelor de culpabilitate pe care le capătă ulterior.

Sunt adeseori oameni religioși, îi atrag cel mai tare ideea de mântuire, stingerea pasiunilor și iertarea păcatelor. Tind să lase prea multe în seama diavolului și a bunului Dumnezeu.

Ca părinți și educatori sunt capabili de contact și fac eforturi de a empatiza cu copilul pentru a-l înțelege.  Pericolul este că îl leagă pe copil prea strâns de ei, din cauza anxietății lor vitale și angoasei de pierdere; sunt excesiv de îngrijorați și li se pare greu să îi acorde copilului libertatea.

Profesional, tind mai ales spre activități de îngrijire, materne, de servire.

Ei pot să aștepte, au răbdare și pot fi alături de cineva.  

Personalităţile obsesionale :

-          au tendința de a păstra totul așa cum este
-          schimbările de orice fel le amintesc de caracterul vremelnic
-          când ceva se schimbă, se simte tulburat, neliniștit, chiar înspăimântat. Va încerca să demonteze, să oprească sau să limiteze schimbările.
-          se vor crampona aprig de opinii, experiențe, atitudini, principii și obinuințe
-          abordează inevitabil tot ceea ce este nou cu o prejudecată care trebuie să-i asigure  împotriva oricărei surprize

Unii oameni cu trăsături obsesionale au șifoniere pline de haine, dar le poartă mereu pe aceleași. Li se rupe inima când trebuie să folosească un lucru nou.

Ar dori să constrângă totul și pe toți, să fie așa cum cred ei că ar trebui să fie.

Conștient sau înconștient, vor prea mult să îi prescrie celuilalt felul în care ei vor să îi fie.

Se tem mereu ca totul să nu devină dintr-odată nesigur, chiar haotic.

Se tem, pe termen lung, că ceea ce se află în interiorul lor reprimat, refulat sau ceea ce se află în exteriorul lor și după părerea lor nu ar trebui să se afle acolo.

Se tem de ”primul pas” despre care își imaginează că, odată realizat, ar declanșa lucruri de neconceput.

Oricât de diferite pot fi obsesiile de fiecare dată în ultimă instanță dăm peste frica de a îndrăzni, frica de spontaneitate fără griji.

La obsesionali apar deosebit de frecvent, ceea ce FREUD numește ACTE RATATE, deoarece aceștia refulează atât de mult din impulsurile vitale. Trădează ceea ce ei doresc să ascundă.

”Iau sentimentele în mână”, încearcă să le țină sub control, ei nu pot pune nici o bază pe sentimente, sunt prea subiective, prea oscilante și trecătoare.
Sunt mai degrabă zgârciți cu investițiile afective, nu se lasă decât cu greu în voia sentimentelor și nici pentru partener nu au mai multă înțelegere.

Au un sentiment de responsabilitate în toate relațiile parteneriale și se țin de hotărârile lor, odată ce le-au luat. Nu le vine prea ușor să le recunoască partenerilor drepturi egale.

În crize și confruntări este prea puțin înțelegător, îi este greu să cedeze, chiar dacă vede că nu are dreptate. Se cramponează de trecut și îi enumeră partenerului cu date exacte ce anume a greșit.

Joacă un rol important timpul și banii, punctualitatea și economia în parteneriat.

Pentru cei cu trăsături obsesionale grave, lucrul cel mai important este ca partenerul să ”funcționeze” punctual, exact, fidel, ca o mașină.

Agresivitatea obsesionalilor servește puterii și puterea servește din nou agresivității.
Viclenia, agresivitatea lașă, ascunsă, care lovește pe la spate o găsim la oamenii care în copilăria lor au fost pedepsiți sever pentru manifestările lor de agresivitate.

Dacă angoasa și frica de pedeapsă sunt foarte puternice va ajunge la somatizare. Tulburări cardiace și circulatorii, oscilații ale tensiunii arteriale, dureri de cap, migrene, tulburări de somn.

Tulburarea apare între 2-4 ani, când copilul se confruntă pentru prima oară cu poruncile și interdicțiile, intră în conflict cu mediul său, cu dorințele și impulsurile sale.

Dojenire, inhibare, pedepsire sau reprimare prea timpurie sau prea aspră a impulsurilor vitale, agresive, afective.

Experiența din copilărie, că în lume totul trebuie făcut într-un mod clar determinat și că multe lucruri pe care el le-ar fi făcut cu plăcere sunt interzise duc la această tulburare.

Se fac prea dependenți de opinia publică, de ce spune și nu spune, de ce face și nu face lumea, de convenții.

Obișnuințele sunt premise ale obsesiilor.

Se cramponează de instituții, reguli și principii.

Au vise sărace, cu caracter incolor. Sunt înclinați să nu aibă încredere în vise.
Pentru ei moartea este o necesitate naturală. Își rezolvă la timp moștenirea.


Personalităţile isterice:
-          au tendință pronunțată spre schimbare și libertate, aprobă tot ce este nou. Sunt amatori de risc, pentru ei viitorul care se află în fața lor este o mare șansă
-          se tem de limitări și tradiții
-          gândesc numai în termeni finali și sar peste cauzalitate
-          rezistență scăzută la frustrare, lipsa disponibilității

Fiecare impuls, fiecare dorință trebuie satisfăcute cât se poate de repede pentru că așteptarea este insuportabilă.

Logica este și ea o realitate la fel de neplăcută.

Nu le este conștientă angoasa de necesitate.

Autoreproșurile sunt transformate în reproșuri adresate altora.

Iubesc iubirea. Sunt intenși, pasionali, solicitanți. Sunt oamenii lui ”veni-vidi-vici”. Sunt parteneri plini de culoare, de viață și de afecțiune, spontani în manifestările lor afective. Amorurile secrete au pentru ei un farmec deosebit. Le place varietatea.

Isteria se instalează la vârsta de 4-6 ani, când copilul se identifică cu prototipurile preexistente și dobândește formele primare ale atitudinii viitoare față de propriul sex și față de celălalt.

Fiul dezamăgit de mamă poate dezvolta misoginie.  
Fiica dezamăgită de tată se răzbună în felul ei pe bărbat.

Legat de iubire și parteneriat, principala problemă a istericilor este legată de așteptările lor iluzorii de la viață, de la iubire, căsătorie și celălalt sex.

Le place să atragă parteneri depresivi.

Forma specifică de agresivitate pe care o dobândește copilul între 4-6 ani este rivalitatea și concurența. Autoglorificare, fanfaronadă- sunt forme extreme de agresivitate.  

Au o sensibilitate neobișnuit de mare față de jignirile narcisice.

Le place să atace prin surprindere. Pentru ei atacul e cea mai bună apărare. Agresivitate lor este ilogică.

O formă deosebită de agresivitate isterică este intriga.

Persoanele isterice au dus lipsă de îndrumare și de modele.

Dacă părinții nu sunt în realitate modele pentru copil, acesta fie se identifică totuși cu ei și cu valorile lor aparente, fie nu își mai ia părinții în serios, dar se simte apoi complet părăsit.

Dezvoltările isterice sunt favorizate și de căsniciile nefericte ale părinților, mai ales pentru copiii mici.

Părinții nemulțumiți că nu au realizat în viață ceea ce visaseră pot favoriza dezvoltarea isterică a copilului dacă îl folosesc pentru a realiza el ceea ce ei nu au realizat.

Problema centrală a istericului este că nu și-a găsit identitatea.

Religia devine pentru ei o credință fără obligații, din pragmatism. Țin la reprezentarea unui Dumnezeu în sensul unui tată bun.

În calitate de părinți și educatori au o mare putere de sugestie, pot fi convingători  și îi pot da copilului senzația că viața este frumoasă și demnă de a fi trăită. Pot împinge copilul într-un rol pentru a-și spori imaginea proprie.

Sunt agenți de vînzări excelenți.

Arta, în toate formele ei, este domeniul preferat al personalităților isterice.

Visele lor sunt colorate și vii.

***


Fritz Riemann (1902-1979) a studiat psihologia şi s-a format ca psihanalist, devenind unul dintre întemeietorii Institutului pentru Cercetări Psihologice şi Psihoterapie din München. A activat ca psihoterapeut şi psihanalist formator. Datorită meritelor sale a fost numit membru de onoare al Academiei Americane de psihanaliză. «Formele fundamentale ale angoasei» este cea mai cunoscută carte a sa. Faptul că a ajuns la 36 de ediţii într-o cultură mare cum este cea cea germană face inutilă orice recomandare.

**

Titlul original: Grundformen der Angst. Eine tiefenpsychologische Studie, 36. Auflage
Publicată de: Ernst Reinhardt Verlag München, 2003
Limba originală: germană
Traducere de: Roxana Melnicu
Revizuirea traducerii: Vasile Dem. Zamfirescu
Anul apariţiei: 2005, 2013
Editura TREI

Cuprins:

Introducere. Despre natura angoasei şi despre antinomiile vieţii 

Angoasa de autodăruire. Personalităţile schizoide 
Omul schizoid şi iubirea 
Schizoidul şi agresivitatea 
Fundalul biografic 
Exemple de moduri de viaţă schizoide 
Completare 

Angoasa de a deveni tu însuţi. Personalităţile depresive 
Depresivul şi iubirea 
Depresivul şi agresivitatea 
Fundalul biografic 
Exemple de moduri de existenţă depresive 
Consideraţii suplimentare 

Angoasa de schimbare. Personalităţile obsesionale 
Obsesionalul şi iubirea 
Obsesionalul şi agresivitatea 
Fundalul biografic 
Exemple de modalităţi de trăire obsesionale 
Consideraţii suplimentare 

Angoasa de necesitate. Personalităţile isterice
Istericul şi iubirea 
Istericul şi agresivitatea 
Fundal biografic 
Exemple de moduri de existenţă isterice 


Consideraţii suplimentare 
Concluzie

 ***



”Psihologia abisală și noua etică”, de Erich Neumann






În 2018, la editura Nemira, în Colecția Philemon, a apărut volumul ”Psihologia abisală și noua etică”, de Erich Neumann. Traducător: Anca Bodogae.


„Cartea, scrisă în timpul și sub tensiunea celui de-Al Doilea Război Mondial, apare într-o epocă întunecată de spectrul izbucnirii unui al treilea război mondial. Trebuie să ne întrebăm dacă problemele de etică, fie ea și «nouă», își mai găsesc locul într-o lume a dansului macabru, în care național-socialismul german n-a fost mai mult decât un preludiu. Popoarele se întrec astăzi în a produce bombe atomice, pe care să le folosească unele împotriva celorlalte și cine se poate îndoi că ceea ce pare azi incredibil mâine va fi de la sine înțeles? Ce rost mai are în actuala situație mondială ridicola chestiune a eticii sau răspunsul, cu atât mai ridicol, «depinde de individ»?“ - Erich Neumann

***
Răul e una dintre cele mai importante probleme ale omului modern.

Omul modern se confruntă cu problema răului, colectiv, ca și individual.

Individul și destinul său sunt prototipul colectivului, sunt retorta în care sunt distilate otrăvurile și antidoturile colectivului. Și de aceea evenimentul psihic profund, pe care- l trăiește individul și care se manifestă în individ, are o eminentă semnificație pentru o epocă tranzitorie a dezintegrării normelor.

Viitorul colectivului trăiește în prezentul indivizilor încolțiți de propriile probleme, căci aceștia sunt organele colectivului.

Legătura dintre problemele individului și cele ale colectivului e mult mai strânsă decât realizează, de regulă, omenirea.

Vechea etică occidentală are o mulțime de izvoare, cele iudeo-creștine și grecești numărându-se printre cele mai influente.

Există două metode fundamentale care au făcut posibilă implementarea vechii etici. Aceste metode de bază sunt reprimarea și refularea.

Negarea negativului, ca principiu fundamental al vechii etici, e cel mai bine exemplificată prin reprimare, cu alte cuvinte, de eliminarea de către conștiința eului a tuturor trăsăturilor și tendințelor personalității, care sunt incompatibile cu valoarea etică.

Reprimarea implică un sacrificiu ce aduce suferință.

Refularea constituie instrumentul cel mai frecvent folosit de vechea etică pentru a-și impune valorile.

Conținuturile refulate se sustrag controlului conștiinței, funcționează independent de aceasta și duc, așa cum arată psihologia analitică, o viață subterană, autonomă și eficientă, cu consecințe fatale atât pentru individ, cât și pentru colectiv.

Ceea ce studiul nevrozelor  a demonstrat în cazul individului e, de asemenea, valabil pentru colectiv: complexele inconștientului, izolate prin refulare de lumina conștiinței, subminează și distrug lumea conștiinței.

În mare măsură, instanța morală a omului e condiționată de mediul în care trăiește, de societate și de epoca sa.

Dezvoltarea conștiinței individului e tributară înainte de toate colectivului și instituțiilor sale, care îi livrează ”valorile valabile”. Eul este instanța care reprezintă cerințele colectivului în sfera individuală și respinge tendințele contradictorii existente.

Acordul cu valorile colectivului reprezintă linia etică principală a individului, ca membru al unui grup.

Reprimarea și refularea sunt metodele principale, cu ajutorul cărora individul încearcă să se adapteze la idealul etic.

Sistemul psihic ce rămâne în genere inconștient este umbra, celălalt este personalitatea de fațadă sau persona. Crearea personalității de fațadă este o realizare esențială a conștiinței.

Persona, masca, ceea ce arătăm că suntem și părem a fi, în contrast cu adevărata noastră natură individuală, aparține adaptării noastre la cerințele epocii, mediului social și comunității.

Umbra este expresia propriei imperfecțiuni și a pământescului din om, latura negativă, incompatibilă cu valorile absolute. Umbra reprezintă unicitatea și vremelnicia naturii noastre , dar e astfel și nucleul individualității noastre.

Dualismul vechii etici, îl împarte în două, atât pe om, cât și lumea și divinitatea: un om superior și unul inferior, o lume superioară și una inferioară, un Dumnezeu și un diavol.

Vechea etică se întemeiază pe principiul contrariilor conflictuale. Lupta dintre bine și rău, lumină și întuneric este problema sa fundamentală.

Confruntarea cu răul ocupă un loc esențial în conștiință.

Forța conștiinței se manifestă în cadrul reprimării printr-un sentiment conștient de vinovăție, iar în cel al refulării, sentimentul va fi inconștient. Sentimentul de vinovăție e legat în ambele cazuri de perceperea umbrei și se exprimă prin suferință, în situația reprimării, dar rămâne inconștient în inflație sau refulare.

Conflictele psihice inconștiente ale grupurilor și maselor se exprimă mai ales în erupții epidemice, războaie și revoluții, în care forțele inconștiente, acumulate în colectiv devin dominante și fac istorie. În psihologia ”țapului ispășitor” se află o mai veche încercare a noastră, deși insuficientă, de a rezolva aceste conflicte inconștiente.

Nevoia colectivului de a se elibera printr-un ”țap ispășitor” va exista atât timp cât există
sentimentul inconștient de vinovăție, care, ca fenomen de divizare, e un rezultat al formării umbrei.

Clivajul interior provocat de perceperea laturii de umbră conduce la un sentiment inconștient de inferioritate și la acele forme de reacție, descoperite de Alfred Adler. Sentimentul de inferioritate va fi supracompensat de tendința de autoconfirmare și conduce la o amplificare a refulării. Proiectarea umbrei e sistematizată și va rezulta, în cele din urmă, în reacții paranoice ale indivizilor și ale unor întregi popoare, ale unor tendințe agresive refulate se exprimă în teama de persecuție exercitată de ceilalți sau de întreaga lume.

Etica creează un ideal uman pe care colectivul îl va recunoaște drept cea mai înaltă valoare și chiar va încerca să-l transpună în viață. Dar colectivul, constituit din oameni mediocri, posedă o structură psihică mult mai primitivă, în care forțele și tendințele ce trebuie depășite sunt deosebit de puternice și de vii, oricum, mai puternice decât în cazul elitei.

Inconștientul colectiv e precipitatul tuturor reacțiilor instinctive identice și primordiale ale speciei homo sapiens. E ceea ce îl face om pe om, spre deosebire de oricare specie animală.

Suprasolicitarea colectivului și blocajul laturii de umbră în inconștient, produse de elită, constituie o problemă etică de un nou fel și de extremă actualitate.

Din perspectivă psihologică, vechea etică este o etică parțială. E o etică a atitudinii conștiente, care nu ține seama și nu evaluează tendințele și efectele inconștientului.  Ea e bine caracterizată în textul  Sfântului Augustin, în care acesta mulțumește lui Dumnezeu că nu e responsabil în fața Sa pentru visele sale.

Vechea etică promovează rerimarea și sacrificiul și, în principiu, permite și refularea, cu alte cuvinte ea nu ține seama de statutul psihicului, al întregii personalități, ci se mulțumește cu atitudinea etică a conștiinței, un sistem parțial al personalității.

Dezvoltarea psihică a omului modern începe aproape fără excepție, cu problema morală și cu reorientarea sa, care se înfăptuiește prin asimilarea umbrei și prin transformarea personei.

Problema morală a căii psihologiei abisale e cel mai clar formulată în conceptul ”personalității umbră”. Zona umbrei și confruntarea cu ea se află, așa cum a arătat Jung, la începutul căii psihologice, ce conduce prin întreaga ierarhie a zonelor sufletești, care trebuie experimentate în orice dezvoltare autentică în profunzimi.
Efectul deziluzionant al întâlnirii cu propria umbră, partea negativă, inconștientă a personalității, apare în toate cazurile în care eul a trăit, identificându-se cu persona și cu valorile colective ale timpului.

În întâlnirea cu umbra, eul iese din identificare cu valorile colective, creată prin intermediul personei sale.

Să recunoști că ești infantil și neizbutit, nefericit și urât, un animal uman, rudă cu maimuța, o bestie sexuală de turmă e, desigur, un șoc cutremurător pentru orice Eu care s-a identificat cu valorile colective.

Diferențierea răului meu de răul general e o parte esențială a autocunoașterii, de care nu e scutit nimeni în procesul individuării.

Confruntarea cu umbra conduce în aparență la nivelarea personalității.

Acceptarea propriei imperfecțiuni este o sarcină extraordinar de grea. Orice om, indiferent de tipul psihologic sau sex, are o funcție inferioară și o umbră, iar asimilarea acestei laturi a personalității e la fel de dificilă pentru oricine.

Noua etică este ”totală” sub două aspecte: în primul rând pentru că nu mai ține seama în mod individualist, numai de situația individului, ci are în vedere și efectul pe care îl exercită atitudinea individuală asupra colectivului; în al doilea rând, fiindcă nu mai e doar etica parțială a conștiinței, ci ține cont și de efectul atitudinii conștiente asupra inconștientului, totalitatea personalității devenind astfel purtătoarea responsabilității, și nu doar eul drept centru al conștiinței.

Abia atunci când aflu că și eu sunt întunecat- nu păcătos-, reușesc să accept eul întunecat al celuilalt, pentru că realizez solidaritatea noastră, tocmai fiindcă și eu sunt întunecat, nu numai fiindcă și eu sunt luminos.

Acceptarea umbrei e o parte a acelui proces de dezvoltare în care se creează o structură a personalității ce unește în sine ambele sisteme: sistemul conștiinței și al inconștientului.

Totalitatea personalității, autonomia și integritatea sa în sensul noii etici, este baza proceselor creative, adică a proceselor ce dau naștere valorii.

În dezvoltarea psihologică a individului se pune mereu problema ”Vocii” care, în contradicție cu ”conștiința”, cere ca ”răul” să se facă, iar conflictele interioare și exterioare ce decurg din acest act să fie acceptate, odată cu toate dificultățile inerente lor.

Conform vechii etici, evitarea conflictului și astfel, și a suferinței pe care o aduce sunt un act demn de laudă și concret, chiar cu riscul ca persoana care o face să-și trăiască în fantezie, de pildă, pornirile sexuale.

Realitatea lumii interioare implică, de asemenea, faptul că acceptarea răului nu înseamnă în fiecare caz și pentru orice om o faptă exterioară.

Noua etică, întemeiată în psihologia abisală, nu este interesată de pedeapsă.

Recunoașterea propriului rău e bună.

Refularea răului e rea chiar și atunci când punctul de pornire e o ”atitudine pozitivă” sau ”bunăvoința”.

Răul făcut conștient se află în contrast direct cu ceea ce se înțelege prin ”sublimare” în termeni freudieni. Sublimarea e privită ca truc prin care răul e ”denaturant” și orientat spre un scop cultural. Dar sublimarea lui Freud este o adaptare inconștientă și nu trebuie confundată cu direcționarea conștientă a libidoului.

Sublimarea poate interveni când există cu adevărat o ”predispoziție de transformare a pulsiunilor egoiste în pulsiuni sociale” sub forma unui ”tipar comportamental moștenit”.

Acceptând răul, omul modern acceptă lumea și pe sine însuși în dubla natură care le e proprie amândurora.

Arhetipul tatălui este un simbol, o imagine, prin care eul infantil al omului primitiv experimentează impactul supraeului colectiv.

Transformarea negativului a fost problema psihologică fundamentală a alchimiei.

Etica totală se află față în față cu o imperfecțiune ce include omul, lumea și divinitatea, căci și divinitatea  e imperfectă, din motivul și în măsura în care conține în sine principiul contrariilor.

Rădăcinile comune ale tuturor religiilor și filozofiilor se află în inconștientul colectiv, iar acest fapt începe să devină evident. Deși constelațiile arhetipale dominante sau regresive pot fi diferite în funcție de popor, rasă sau perioadă, devine limpede că specia umană reprezintă o unitate indivizibilă în structura sa spirituală.


***
Erich Neumann (1905–1960), s-a născut într-o familie de evrei la Berlin, unde a studiat mai târziu medicina. În 1934 s-a mutat la Tel Aviv. A ținut prelegeri frecvent la Institutul C.G. Jung de la Zürich, precum și în Anglia, Franța sau Olanda. A contribuit semnificativ la dezvoltarea gândirii jungiene, ale cărei metode le-a cercetat și le-a practicat până la sfârșitul vieții. Printre lucrările sale importante se află ”The Origins and History of Consciousness”, ”The Great Mother sau The Child”. A publicat, de asemenea, volume de poezie și romane.

”Riscurile puterii celor care ajută. Pentru psihologi, medici, asistenți sociali, profesori și preoți”, de Adolf Guggenbühl-Craig





În 2017, la editura Trei, în colecția Psihologia pentru toți, a apărut volumul ”Riscurile puteriicelor care ajută. Pentru psihologi, medici, asistenți sociali, profesori șipreoți”, de Adolf Guggenbühl-Craig. Traducere de Violeta Bîrzescu.

***
Cuprins
Cuvânt înainte.

Și ne ferește de cel rău?
Asistenţa socială și Inchiziţia
Psihoterapeutul: șarlatan și fals profet
Primul contact dintre analist și analizand
Relaţia este fantasmă
Analistul și viaţa pacientului din afara cabinetului
Sexualitate și analiză
Frica distructivă faţă de homosexualitate
Analistul măgulitor
Căutarea abuzivă a sensului
Medicul cel puternic și pacientul infantil
Arhetipul „vindecător–bolnav" și puterea
Clivajul arhetipuluiDepăşirea clivajului prin exercitarea puterii
Medic, psihoterapeut, asistent social și profesor
Umbră, distructivitate și răutate (Homo homini lupus)
Este analiza sortită eșecului?
Analiza nu ajută
Erosul
Individuarea
Psihoterapeutul neajutorat
Din nou despre Eros

***
Nimeni nu acționează exclusiv din motive curate. Chiar și cele mai nobile acțiuni au la bază motive pure și mai puțin pure, motive mai luminoase și mai întunecate.

Un filantrop are întotdeuna printre motive dorința de a fi respectat și apreciat pentru generozitatea sa.

Umbra psihanalistului este potențată de aspectele pe care psihoterapeutul le are în comun cu pastorul sau cu preotul.

Analistul Jungian este puternic influențat de întâlnirea cu iraționalul și cu inconștientul.
Asemenea preoților , lucrăm cu propriul suflet, cu propria ființă. Instrumentele noastre sunt propria persoană, onestitatea și autenticitatea noastră, contactul nostru  personal cu inconștientul și cu iraționalul.
Și încă o parelelă cu reprezentanții Bisericii: ni se impune, adesea, să jucăm rolul atotștiutorului. Lucrăm cu inconștientul, cu visele, cu psihicul, tărâmuri pe care se manifestă transcedentalul, astfel că se așteaptă din partea noastră să fim în posesia mai multor răspunsuri la întrebările fundamentale decât simplii muritori. Dacă suntem slabi, ajungem să credem noi înșine că avem o perspectivă mult mai cuprinzătoare asupra vieții și morții decât semenii noștri. În analist întâlnim, prin urmare, nu doar paradigmele nobile ale medicului și preotului, ci și umbrele acestora: șarlatanul și falsul profet.

Modelele profesionale au întotdeauna o parte de umbră, care reprezintă opusul idealului pozitiv.

Pacientul este atras de șarlatan și de falsul profet din analist și încurajează aceste aspecte.

Manifestările inconștientului sunt aproape mereu ambivalente.

Pentru a putea ajuta o persoană suferindă este nevoie să ne putem confrunta cu propria situație tragică.

Medicul devine șarlatan tocmai din cauza faptului că dorința sa este aceea de vindecare a cât mai multor oameni, preotul devine impostor și fals profet tocmai din cauza dorinței sale de a aduce cât mai multe suflete pe calea credinței adevărate, iar psihoterapeutul devine, în mod inconștient, fals profet și șarlatn în  pofida faptului că zi și noapte lucrează în slujba sporirii conștientizării.

Acțiunile terapeutului sub impulsul umbrei nu sunt întotdeauna negative.

Prin termenul de umbră, C. G. Jung înțelege reversul idealurilor personale și colective.

Existența umbrei este percepută profund neplăcut și dureros la nivelul Eului.

Umbra psihterapeutului o influențează pe cea a pacientului și invers, acestea aflându-se adesea în strânsă legătură una cu cealaltă.

Umbra profesională a psihoterapeutului dornic să-și ajute pacientul este șarlatanul, vindecătorul înșelător, care slujește, de fapt, propriilor interese.

În cazul transferului, percepem la celălalt ceva ce nu există în el decât cel mult în formă latentă.
Pot fi transferate asupra celuilalt structuri psihice proprii, vedem în celălalt, augmentate, aspecte problematice din noi înșine.
Transferul și relaționarea au loc, însă, de cele mai multe ori, simultan, ele neputând fi, în toate cazurile, diferențiate ferm. În cel mai bun caz, transferul devine relație. Multe relații de prietenie au fost , la început, transferuri.

Pentru a-l putea înțelege cu adevărat pe celălalt nu este suficientă relaționarea cu cel care este el în prezent, ci și conectarea cu cel care a fost și cu cel care va fi.  Relația implică mereu o parte creatoare.

A cunoaște în  mod creativ o persoană presupune să fantasmăm în privința sa, să-i explorăm potențialul. Aceste fantasme creatoare sunt destul de diferite de proiecții, care sunt de natură autistă; în cadrul trasferurilor, proiectăm asupra celuilalt imagini, probleme sau posibilități referitoare la noi înșine sau la propria noastră istorie personală.

Părinții fantasmează adesea, mai mult sau mai puțin conștient, în privința copiilor lor.

Cu toții avem nevoie să fantasmăm în privința propriei persoane, să ne explorăm și să ne activăm potențialul, fantasmele noastre luând formă de basm sau de legendă.

Efectul negativ al fantasmelor care îl vizează pe celălalt, dar se referă la sine este binecunoscut în mediul educațional. Numeroși copii pot fi realmente distruși de credința că trebuie să se conformeze fantasmelor parentale care nu sunt deloc adecvate, de fapt, pentru ei.

Când două persoane se întâlnesc, se produce un contact între totalitatea sistemelor psihice. Conștient și inconștient, rostit și nerostit, totul are un efect asupra celuilalt.

Prin intermediul fantasmelor și reveriilor semiconștientizate, analistul trebuie să-și vadă, din când în când, în viitor, pacientul vindecat sau cel puțin schimbat.

Umbra șarlatanului din terapeut apare în cele mai diverse forme. Una dintre acestea este numită traiul prin procură. Sub pretextul vindecării, pacientul este adesea stors, sărăcit, epuizat.
Încetul cu încetul, analistul încetează să mai trăiască o viață însuflețită proprie, mulțumindu-se cu bucuriile, tragediile și prieteniile din viața pacientului său.
Fenomenul traiului prin procură este foarte dificil de identificat.
Jung are perfectă dreptate când spune că analistul nu îi poate da pacientului ceva ce el însuși nu are.

În cadrul analizei jungiene, Sinele este situat oarecum în opoziție față de Eu.
Eul face referire la tot ceea ce ține de ființa telurică, de statutul social, familial al acesteia, de sănătatea fizică și de integritatea psihică.
Sinele este descris adesea drept crâmpeiul de lumină dumnezeiască din om. În limbaj creștin, Eul corespunde, adesea, lumescului, în timp ce Sinele sugerează noțiunea de suflet.

Relația vindecător- rănit este una fundamentală, ca și cele de tipul bărbat-femeie, mamă- copil etc.
Oamenii reacționează arhetipal în relație cu cineva sau cu ceva în anumite situații tipice care se repetă constant.

Ne naștem având în noi ambii poli ai arhetipului.

Există un arhetip special al vindecătorului și unul al pacientului, vindecătorul și pacientul fiind, în schimb, aspecte ale aceluiași arhetip. La fel cum nu există un arhetip al mamei, ci doar arhetipul mamă-copil, tot așa nu există un arhetip al vindecătorului, ci  doar arhetipul vindecător- pacient.

Când un om se îmbolnăvește , apare arhetipul medic- bolnav. Acest vindecător din lumea internă este numit adesea factor de vindecare. Nici rănile, nici bolile nu se pot vindeca în lipsa activării vindecătorului interior.

Nici un medic nu poate acționa eficient în lipsa medicului interior.
Psihologic, nu doar bolnavul are un medic interior, ci și medicul are un pacient interior.

Conținerea ambivalenței este o sarcină dificilă pentru psihicul uman. Eul iubește claritatea și se străduiește să elimine ambivalențele. Această nevoie de certitudine poate duce la clivaj, într-un anumit sens, al arhetipului ambivalent.

Bolnavul poate proiecta, de exemplu, vindecătorul interior, asupra medicului curant, iar acesta poate proiecta propriile răni asupra bolnavilor.
Atât în plan conștient, cât și în plan inconștient, pacientul se abandonează treptat în voia medicilor, predându-le acestora propriul vindecător interior și abordând o atitudine pasivă.

Mulți medici și-au ales profesia pe baza unei nevoi interne profunde.  Medicul își transformă pacientul într-un obiect al dorinței sale de putere, începând să reunească polaritățile vindecător- bolnav prin exercitarea puterii.

Când este clivat, de exemplu, arhetipul mamă-fiică, problema puterii începe să joace un rol foarte important în relația dintre mamă și fiică. Practic, acest lucru înseamnă că mama este numai mamă, respectiv a uitat că are și ea o fiică interioară și încearcă să fie mama perfectă, fără slăbiciuni. În acest caz fiica devine o fiică totală, neajutorată și care se abandonează complet în voia puternicei ei mame, mama stăpânindu-și fiica prin intermediul puterii.

Medicul are convingerea că el este cel care poate să vindece, că el însuși este factorul de vindecare, uitând că funcția sa este doar aceea de a mijloci activarea factorului de vindecare din pacient.

Medicii sunt interesați de arhetipul sănătate- boală și vor să trăiască acest arhetip.
Puterea exercitată în cadrul profesiei medicale este pe de-a-ntregul negativă. Cu cât medicul din fața noastră face uz de mai multă putere, cu atât mai puțin vom avea parte de un vindecător autentic.

Medicul poate lucra creativ doar în condițiile în care își poate aminti mereu că ceea ce are de făcut, cu toate cunoștințele sale și cu toate tehnicile pe care le stăpânește, este, în ultimă instanță, să consteleze factorul de vindecare din pacient, fără de care nu poate obține cu adevărat nimic. Iar acest factor poate fi activat doar dacă medicul poartă în interior potențialul existențial al bolii.

Polaritatea adult-copil este elementul fundamental ce exercită fascinație în cadrul meseriei de profesor. Un profesor viu trebuie să aibă propriul copil interior viu, la fel cum medicul trebuie să aibă în interiroul său starea de boală.
În cazul multor profesori, acest arhetp este clivat. Copilul din profesor este refulat și apoi proiectat în elevi.

Tendința umană distructivă, îndreptată împotriva semenilor și a sinelui, este greu de negat.

Umbra individuală acționează distructiv asupra idealurilor Eului. Umbra colectivă încearcă să surpe idealurile colective.

Sensul în care Jung percepea răul poate fi exprimat prin ucigașul și sinucigașul din noi.

Omul sănătos obișnuit cade frecvent pradă tendințelor autodistructive și agresive: el distruge ceea ce a construit, își sabotează relațiile cu cei dragi, îi face să sufere pe membrii familiei și pe prietenii săi sau, dimpotrivă, proiectează distructivitatea asupra mediului.
Este extrem de dificil pentru fiecare dintre noi să devenim conștienți de propriile tendințe distructive și autodistructive, sub influența umbrei arhetipale, și le trăim în interior, în loc să le proiectăm.

Analistul are nevoie de relații simetrice, cu parteneri de același nivel, cu prieteni care să îndrăznească să îl atace, să îi recunoască nu doar virtuțile, ci și părțile ridicole.

Tragedia terapeuților care nu au copii- și sunt foarte mulți astfel de terapeuți- nu este faptul că nevoia naturală a acestora de a avea copii rămâne neîmplinită, ci faptul că ei resimt lipsa provocărilor pe care le poate oferi un copil.

Conform scrierilor lui C.G.Jung, se pleacă de la premisa că munca psihoterapeutică are două obiective principale: în primul rand, însănătoșirea analizandului prin eliberarea lui de suferințele nevrotie și, în al doilea rând, așa- numita individuare.

În limbaj religios, procesul de individuare este ilustrat adesea prin imagini înfățișând salvarea sufletului, fiind vorba despre a trăi cu sufletul cât mai integrat, a ne accepta și afirma ființa ca întreg, așa cum este ea. 
Factorii ostili procesului de individuare sunt rigiditatea, gândirea limitată, lipsa de deschidere către sine și către lume.
Calea către individuare este neobișnuită și unică pentru fiecare în parte, ea poate trece prin boală sau prin sănătate, prin fericire sau nefericire.

Individuarea este strădania de a intra în contact cu scânteia divină din om, înseamnă supunerea Eului în fața Sinelui.

Procesul de individuare are multe asemănări  cu iluminarea religioasă.
Apropierea de sine poate avea loc la orice vârstă.

Procesul de individuare nu este un fenomen ce se desfășoară în paralel cu sănătatea psihică și emoțională.

Termenii ”individuare și a doua jumătate a vieții” îndeplinesc,îndeosebi în psihologia jungiană, un rol important.

Pentru analist, confruntarea cu umbra analitică este parte din procesul de individuare. Este foarte dificil pentru analist să intre în contact cu propriul sine fără să-și activeze umbra profesională.

Analistul poate fi implicat în confruntări serioase cu cei apropiați; atâta vreme cât rămâne deschis și iubitor, trebuie să ia în serios reacțiile familiei și ale prietenilor și să se lase mișcat de aceste reacții. Iar această dinamică îl aduce, din nou, în contact cu umbra sa.  Contactul cu umbra în viața privată va conduce și la contactul cu umbra în domeniul profesional.

Tuturor celor care ajută le este specifică o puternică amenințare din partea umbrei.

Toți oamenii care au convingerea că-și doresc să își ajute semenii trebuie să fie conștienți de faptul că a lucra cu nefericirea, cu inechitatea socială, cu ignoranța, cu boala etc va genera mereu probleme psihice complexe pentru ei înșiși.


***
Adolf Guggenbühl-Craig a fost profesor la Institutul C.G. Jung din Zürich, analist jungian cu peste 50 de ani de experiența clinică.



”Asertivitatea. Cum să rămâi ferm indiferent de situație”, de Conrad & Suzanne Potts





În 2017, la editura Trei, în colecția Psihologie Practică, a apărut volumul ”Asertivitatea. Cum să rămâi ferm indiferent de situație”, de Conrad & Suzanne Potts. Traducere din engleză de Liana Haidar.

A învăța să-i ascultăm pe ceilalți și a le înțelege punctul de vedere pare de multe ori dificil. Conrad și Suzanne Potts ne explică într-un mod clar, concis și cu exemple,  ce înseamnă asertivitatea și care sunt avantajele acestui tip de comportament.

***
Asertivitatea este un comportament care tinde spre o finalitate de tip ”avantaj reciproc”, către un rezultat satisfăcător pentru ambele părți implicate.

Asertivitatea îți permite să-ți expui mai clar nevoile și să ceri ca ele să fie luate în seamă, dar îți impune, totodată, să fii atent și să ții seama de nevoile celorlalți.

Ne putem comporta în oricare dintre aceste trei moduri:
-          agresiv
-          nonasertiv ( pasiv-agresiv)
-          asertiv

Agresivitatea

-          îți susții drepturile de așa  manieră încât le nesocotești pe ale celorlalți
-          îți exprimi gândurile, emoțiile și opiniile într-un mod nepotrivit și impropriu, chiar dacă tu crezi sincer că ai dreptate

Perspectiva asupra lumii:  ”Eu câștig, tu pierzi”

-          ofensiv
-          uzul excesiv și supraaccentuat al lui ”eu”
-          exprimarea unei opinii personale ca pe un fapt evident
-          focalizarea exclusivă asupra nevoilor proprii și desconsiderarea celorlalți
-          învinovățirea celorlalți
-          amenințarea
-          folosirea excesivă a lui ”trebuie”
-          exagerarea
-          denigrarea
-          manipularea

Nonasertivitatea

-          nu reușești să îți susții drepturile sau o faci de așa manieră, încât ceilalți te ignoră cu ușurință
-          îți exprimi gândurile, emoțiile și părerile pe un ton umil, precaut sau timid
-          în general, întâmpini dificultăți în a-ți exprima opiniile sau emoțiile.

Sumisiunea – convingerea că propriile nevoi și dorințe vor fi percepute de ceilalți ca fiind mai puțin importante decât ale lor. Exemple tipice de comportament sumisiv sunt explicațiile lungi, justificatoare, umilindu-te singur în timp ce încerci să te pliezi  nevoilor și cerințelor celorlalți.

Nonasertivitatea se bazează pe teamă, pe evitare, și este extrem de dăunătoare încrederii și stimei de sine.

Perspectiva asupra lumii:  ”Eu pierd, tu câștigi” sau ” Dacă pierd eu, pierzi și tu”

-          consimțământ ezitant și reticent
-          sugerează îndoieli
-          se lamentează
-          sondează
-          cerșește permisiune și aprobare
-          autocompătimire
-          autodevalorizare
-          se pune într-o poziție inconfortabilă
-          propoziții lungi, incoerente

Asertivitatea

-          îți susții propriile drepturi într-un mod care nu încalcă drepturile celorlalți
-          îți exprimi deschis punctul de vedere, spui ceea ce ai de spus cu sinceritate și fără a-i manipula pe ceilalți
-          încerci să-i înțelegi pe ceilalți și să relaționezi cu ei pe baza unei sincerități reciproce.

Perspectiva asupra lumii:  ”Câștigăm amândoi”

-          stăpân pe propriile idei, opinii și sentimente
-          declară cerințele proprii
-          distingere între opinii și fapte
-          claritate
-          concizie
-          punerea de întrebări deschise
-          concentrare asupra lucrurilor realizabile

Atunci când ne comportăm asertiv, punem nevoile proprii pe același loc cu ale celorlalți. Comportamentul asertiv presupune un sistem de atitudini și convingeri legate de modul în care vrei să fii tratat și în care îi tratezi pe ceilalți.
Asertivitatea este o atitudine și o stare de spirit care implică disponibilitatea de a fi flexibil, de a înțelege punctul de vedere al celorlalți și de a fi pregătit să asculți cu adevărat ce au de spus .
Este o atitudine mentală însoțită de o serie de convingeri despre sine și despre lumea înconjurătoare. Mare parte din ceea ce facem, spunem sau simțim, cât și modul în care acționăm se bazează pe valorile și convingerile noastre, îndeosebi pe cele despre noi înșine și despre ceilalți.

Convingerile înseamnă certitudinea și acceptarea faptului că anumite lucruri sunt adevărate sau reale fără vreo dovadă materială care să le susțină.

Convingerile noastre limitative , fie ele agresive sau nonasertive,  ne limitează dezvoltarea, ne mențin într-o stare de teamă, de anxietatea sau nesiguranță.

Convingerile mobilizatoare  ne ajută să creștem și să ne dezvoltăm încrederea în noi înșine și să ne atingem întregul potențial.

Convingerile nonasertive pleacă de la ipoteza că nu suntem egali cu ceilalți.

Convingerile agresive sunt cele care sugerează că suntem superiori celorlalți.

Convingerile asertive pleacă de la ipoteza că ne aflăm pe picior de egalitate cu ceilalți, că merităm să fim tratați pe un ton la fel de respectuos precum cei din jurul nostru.

Asertiv = nu sunt responsabil pentru faptele, deciziile sau emoțiile celorlalți!

Convingerile izvorăsc:
-          din copilărie
-          de la persoanele marcante
-          din mediul social și cultural
-          în urma evenimentelor traumatizante
-          scuze
-          teamă

Drepturi:

-          de a spune ”da” și ”nu” fără a mă simți vinovat sau egoist
-          de a avea propriile opinii și idei
-          de a avea anumite nevoi
-          de a le cere celorlalți să reacționeze la nevoile și dorințele mele
-          de a mă comporta ca orice ființă umană, adică de a comite greșeli su de a spune ”nu știu”
-          de a-mi schimba părerea și de a mă ”schimba”
-          de a resimți emoții și de a le exprima în mod asertiv
-          de a fie eu însumi
-          de a lua singur hotărârile și de a-mi asuma consecințele
-          de a fi tratat cu respect și demnitate
-          de a fi ascultat și luat în serios
-          de a-mi judeca singur comportamentul, ideile și emoțiile, și de a fi răspunzător pentru consecințe
-          de a spune că nu înțeleg
-          de a cere ceea ce doresc.

Gândire eronată:

-          predicția pesimistă pentru viitor
-          gândirea absolutistă
-          exagerarea
-          presupunerile
-          citirea gândurilor
-          părerile dezechilibrate
-          focalizarea negativă

Dialog interior  pozitiv:

-          viziune realistă asupra viitorului
-          obiectivitate
-          sesizarea aspectelor pozitive
-          sinceritate în legătură cu trecutul
-          abordarea pozitivă

Comunicarea asertivă

Abilitatea de a transmite un mesaj altei persoane într-un mod în care să fie reprodus cu fidelitate în mintea acesteia, adică înțeles în mod clar.
Capacitatea de a primi mesajul celeilalte persoane într-un mod similar, adică a-l înțelege pe celălalt în mod clar.

Obiectivul în comunicare eficientă nu este doar acela de a transmite informația, ci și emoțiile și sentimentele necesare creării unor relații durabile.

Ascultarea asertivă

Demonstrează dorința  de a prețui și a înțelege nevoile și opiniile celuilalt și de a-i arăta respect. Este esențială într- o relație.

Ascultarea asertivă cu ajutorul limbajului trupului:

-          postura- cu corpul în general drept sau ușor înclinat spre persoana pe care o asculți
-          gesturile- deschise și în general joase, la înălțimea taliei
-          mimica feței- deschisă, întrebătoare, poți da aprobator din cap, dar nu în exces
-          contactul vizual
-          spațiul personal și proximitatea- ne simțim în lagul nostru când avem cca 60 de centimetri de spațiu personal în jur
-          folosirea tăcerii și pauzelor
-          folosirea unor sunete încurajatoare – interjecții care ajută la fluidizarea conversației ( ex: îhm!)

Comportamentul este molipsitor!

***

Conrad și Suzanne Potts, cofondatori ai companiei engleze de consultanță TeamSkills, sunt instructori de management și consilieri de dezvoltare personală cu peste 25 de ani de experiență.