”I Love Me. Calea spre iubirea de sine”, de Dr. David R. Hamilton







Ce înseamnă cu adevărat „iubirea de sine” și cum să începi să te iubești pe tine însuți? Iubirea de sine este un sentiment necondiționat de iubire, apreciere și acceptare de sine. Iubirea de sine este o călătorie. Deși ne putem imagina cu ușurință dragostea de sine ca fiind narcisism dacă este dusă la extrem, în realitate, ele sunt două concepte extrem de diferite. Dragostea de sine este o apreciere cinstită și autentică pentru sine , în timp ce narcisismul înseamnă să demonstrezi că ești mai bun decât toată lumea și să te asiguri că ceilalți te văd așa cum vrei să fii văzut. Iubirea de sine este focalizată pe sine, în timp ce narcisismul este concentrat asupra altora.



În 2016, editura Niculescu a publicat volumul ”I Love Me. Calea spre iubirea de sine”, de Dr. David R. Hamilton.


Autorul a conceput 27 de exerciţii eficiente pe care le-a testat pe el însuşi şi pe care le prezintă în această carte. Ele sunt utile pentru:


● Creşterea nivelului respectului de sine

● Conectarea cu sinele autentic

● Atingerea pragului de fericire şi al stării de bine

● Stabilirea unor conexiuni cu cei din jur, mai solide şi autentice


***


…cortizonul, hormonul stresului, se produce în primii șase-șapte ani de viață, perioadă în care se trăiesc cele mai puternice și de impact experiențe.

Pe la șapte ani, creierul are deja o idee despre ce înseamnă ”normalitatea”, așadar își stabilește nivelul de cortizon și întreg amestecul de substanțe chimice.

Cu excepția unui număr foarte redus de boli genetice, felul în care se comportă o anumită genă se datorează în mare parte mediului.

Indiferent de ceea ce se întâmplă în jurul vostru, de ce se spune sau de cum se comportă ceilalți, creierul vostru este atât de obișnuit să interpreteze lumea într-un anumit mod, încât nu v-ați gândit niciodată să-l puneți sub semnul întrebării sau să vă îndoiți de el.

Stima scăzută de sine vă va face să interpretați greșit cuvintele și intențiile celorlalți, deoarece creierul vostru se străduiește să mențină nivelul substanțelor chimice pe care îl consideră normal.

Atragem persoane care aduc cu ele în relația noastră genul de experiențe și confirmarea cu care creierul nostru este cel mai familiarizat.


Copiii asimilează tot ceea ce le spun adulții. Dacă acțiunile și cuvintele adulților le transmit că nu sunt îndeajuns de buni sau de inteligenți, ei vor ști că așa sunt. Dacă însă acțiunile și cuvintele adulților le arată că sunt îndeajuns de buni sau de inteligenți, cu asta vor rămâne în minte.


A-ți fi rușine e o stare care se transmite din generație în generație, asemenea genelor.

În esență, învățăm cum ar trebui să fim tratați de ceilalți după modul în care ne tratează părinții noștri.


Creierul nu face distincția între real și imaginar. Numeroase studii arată că acesta se schimbă de îndată ce facem un lucru și se modifică în aceeași măsură doar dacă ne imaginăm că facem un lucru. Toți sportivii de performanță se folosesc de fenomenul de neuroplasticitate, pentru a-și îmbunătăți performanțele prin vizualizare. Specialiști în recuperare predau și ei tehnica vizualizării pacienților aflați în proces de refacere după un atac cerebral, întrucât aceștia, imaginându-și că merg, chiar se pot recupera, fiindcă informația se transmite creierului.


Relaționarea cu ceilalți produce oxitocină, un hormon cardioprotector.


Dacă vă surprindeți judecându-i pe alții, amintiți-vă că nu aveți de unde ști ce este în mintea altcuiva.

Este un lucru firesc să ne dorim ca oamenii să ne placă, e în ADN-ul nostru.

Autocompasiunea este antidotul la autocritică… este arta de a ne trata pe noi înșine cu aceeași răbdare, înțelegere și blândețe- pe care le-am arăta și celorlalți- de fiecare dată când facem o greșeală, când ne simțim răniți sau dezamăgiți sau când nu iese ceva așa cum ne-am dorit.

Autocompasiunea este un triplu ”antiinflamator” pentru că reduce nu numai inflamația la nivel biologic, ci și autoinflamarea (autocritica) și ”inflamarea” relațiilor.


***

Dr. DAVID HAMILTON a lucrat timp de patru ani în industria farmaceutică. Ȋn prezent, este un autor de succes, călătoreşte mult pentru a susţine workshopuri menite să-i ajute pe oameni să înţeleagă mai bine puterea minţii asupra corpului.


”I Love Me. Calea spre iubirea de sine”, de Dr. David R. Hamilton- editura Niculescu

”Iubește și fii iubit(ă)”, de Domnica Petrovai








În 2018, la editura Humanitas, a apărut volumul ”Iubește și fii iubit(ă). (Aproape) totul despre relația de cuplu”, de Domnica Petrovai. Cuvânt înainte de Mircea Miclea.

O carte care m-a cucerit încă de la primele pagini. Domnica Petrovai scrie într-un limbaj accesibil despre iubire și cuplu, despre cum iubești și cum primești iubirea celuilalt, despre cuplul conștient, încrederea și povestea vieții noastre, regăsirea în cuplu, afectivitatea bărbatului, afectivitatea femeii.

Iată câteva pasaje care mi-au atras atenția :

Practic, temperamentul e nemodificabil. Îl putem cunoaște, înțelege, ne putem adapta exigențelor lui, dar în mod profund rămânem aceeași. Cunoașterea ne aduce însă relaxare: învățăm că felul de a fi al celuilalt nu este o dovadă a lipsei lui de apreciere sau iubire.

*
Repetarea acelorași greșeli și, în general, comportamentul pe care îl adoptăm în zona profesională, mai ales în relațiile cu ceilalți, sunt o bună oglindă a noastră.

Mai toate mecanismele noastre de protecție sunt active în relațiile noastre de muncă...

...critica și vigilența privind greșelile celuilalt- toate sunt oportunități de dezvoltare personală.

*
Încheiere emoțională înseamnă să ne asumăm contribuția, fără să dăm vina în totalitate pe celălalt pentru evoluția relației, pentru eșecul, suferința sau ruperea acesteia.

*
Celălalt nu este un meniu de restaurant din care îți alegi ce îți pică bine, ce te flatează, ce îți servește sau ce îți convine. E cu totul, vine la pachet.

... iubirea adevărată e cea în care îți afirmi propria identitate, esența care te definește. Iubirea te ridică, nu te coboară.
*
Cert e că ceea ce produce ruptura într-un cuplu este lipsa de rezistență psihică a partenerilor.

Ceea ce separă doi oameni care s-au iubit cândva sunt, de fapt, formele de apărare la care recurg când trăiesc durere, amenințare și pericol. Diferitele forme pe care le ia apărarea sunt: argumentarea, critica, manipularea, răceala, disprețul,ironiile, indiferența și detașarea. Recurg la ele pentru că le lipsesc pasiunea și perseverența, rezistența psihică.

Lipsa rezistenței psihice pe care în limbaj popular o numim orgoliu, iar specialiștii o numesc lipsă de autonomie, toleranță scăzută la disconfort, face ca atunci când apar probleme în relație, în cuplu, unul sau ambii parteneri să se distanțeze, să se refugieze în judecăți asupra celuilalt, în procese de învinovățire și atac.

*
50% din starea noastră de bine depinde de biologia noastră, 40% de felul în care ne construim relațiile și doar 10% de factori externi.

*
Granițele sunt cel mai bun test al relațiilor.

*
Suntem responsabili de propriul comportament, dar nu suntem responsabili de reacțiile celorlalți.

*
Să înveți să-ți folosești frica și furia cu înțelepciune înseamnă să renunți să-l faci vinovat pe celălalt și să-l vezi drept cauză a problemelor și a nefericirii tale; să dobândești claritate în privința propriilor tale nevoi, cu asumarea lor deplină.

*
Când partenerul se confruntă cu dificultățile, vulnerabilitățile lui, a fi alături de el înseamnă să-i respecți efortul și să-l lași să-și rezolve singur problemele; să-ți înfrânezi tendința de a-i  sări în ajutor, de a-l salva.

*
Orice cuplu retrăiește durerile din relații trecute și nevindecate, din relația cu părinții, ba retrăiește și felul în care au trăit părinții iubirea. Totul ne influențează.

*
Îl vedem pe celălalt, iar el ne vede pe noi prin oglinda propriilor gânduri, convingeri și judecăți. În concluzie interpretăm ceea ce simțim, vedem, auzim și dăm acestor lucruri o semnificație: a noastră, în funcție de certitudinile pe care deja le avem.

*
Dacă te uiți atent și onest la tine, conștientizezi că respingi și critici la partener exact ceea ce respingi și critici la propria- ți persoană. Ceea ce nu-ți place la tine te irită la partener.

*
Identitatea voastră, ca femei sau bărbați, depinde enorm de primele modele- de femeile și bărbații din viața voastră-, de percepțiile și mesajele culturale primite, de felul în care se vorbea despre femei și bărbați în comunitatea în care ați trăit.....cum vorbeau mama și tatăl tău despre bărbații din familia și din viața voastră- unchiul, bunicul sau alți bărbați?... cum vorbeau mama și tatăl tău despre femeile din viața voastră- mama, bunica, mătușa sau alte femei?




**DOMNICA PETROVAI (născută în 1974, la Mangalia) este psihoterapeut cognitiv‑comportamental și psiholog clinician cu practică privată, fondatoare a unei Școli pentru Cuplu și autoare a primului curs online adresat cuplurilor, „Pentru noi doi“. Are o experienţă de peste douăzeci de ani în psihoterapia și consilierea familiei și cuplului. Conduce compania privată Mind Education Health, având ca scop bunăstarea emoţională în familie, la școală și la locul de muncă. Promovează sănătatea mentală a copilului și adultului și e consultant pentru organizaţii guvernamentale și neguvernamentale în domeniul dezvoltării de servicii specifice de sănătate mentală.


”Blestemul comorii de la sălcii”, de Daniel Dincă






”Blestemul comorii de la sălcii” de Daniel Dincă, ediția a doua - revizuită, a apărut, la editura Detectiv Literar, în 2019. Prima ediție a apărut în 2002, la editura Teleormanul Liber.


”Această carte pornește de la o întâmplare trăită cândva de niște oameni reîntorși în țărână.  M-am străduit să mă împotrivesc timpului și cu puterile unui biet muritor să-l imit, reclădind firav din cuvinte o lume trecută la a cărei zidire s-au depus și viețile lor. Am încercat să păstrez miezul adevărului și să nu sugrum tainele poveștilor cu răceala gândului limitat de prejudecăți și cunoaștere, ca de un mal înalt închis într-un cerc de pământ” ( coperta 4)

***

Se întrebase de multe ori dacă lumea din gând nu e la fel de adevărată ca cea în care ți-e foame în fiecare zi și iarna îți îngheață picioarele,  și chiar dacă un intrus hidos ivit de sub frunte îi pălmuia fața cu degete reci, se strângea în el ca un melc speriat și din cochilie se încăpățâna mai departe să asculte niște viori nevăzute. Uneori, împins de un dor fără motiv se întorcea în timp și îl răsfoia ca pe un album cu poze încă vii, din care chipuri știute îi vorbeau pe înțeles. Cotrobăia printre amintiri și de fiecare dată se amesteca printre lumea unui bâlci dintr-o toamnă trecută și, cu aceeași emoție, strângea în pumnul gol, palma de fum a femeii cunoscute atunci. ( pag. 284)


Un sentiment nou, nemaiîntâlnit până acum , îi invadă sufletul ca un fluviu de lavă, incandescent și devastator. Nici el nu știa dacă era ciudă, revoltă sau milă de sine pentru întreaga soartă a lumii, condamnată de la începuturi la un joc infantil, dar încrâncenat, printre castele de nisip. ( pag. 406)


Toată tinerețea ei se gândise că viața e un dar divin, iar trăitorii pe pământ sunt niște fericiți aleși, însă, acum, simțea că e, de fapt, un drum al purificării. Într-o clipă, mintea îi dezvălui dimensiunea altei cunoașteri. Îi arătă că, dincolo de fața știută a lumii, la adâncimi în care privirea muritorilor pălește, se țes cărările vieții, ca o nesfârșită și întortocheată pânză de păianjen pe care alunecă orbii. (pag.478)



”Blestemul comorii de la sălcii”, de Daniel Dincă, este un roman care îți generează reacții emoționale încă de la primele pagini.  Daniel Dincă îți pune în palmă destine și te provoacă să dai pagină cu pagină pentru a le urmări parcursul.


***

”Daniel Dincă scrie o proză foarte densă și foarte spirituală. ”- Adrian Suciu

” E o carte care te solicită, ești tentat să o citești cu creionul în mână și să te întorci la anumite pasaje pentru că este o carte ce îndeamnă la reflecție ”- Florin Dochia






***

”Pentru mine literatura e doar setea pământului uscat în aşteptarea ploii. E doar simţire si iubire, trecută firesc prin sita minţii mele. Despre sinceritate am mai vorbit. Fără ea, cu toate strădaniile, nu poţi ridica decât munţi de cenuşă. Cine are nevoie de ei?” ( Daniel Dincă- https://artafeminitatii.ro/de-vorba-cu-scriitorul-daniel-dinca/  )


***

Daniel Dincă (n. 27 Ianuarie 1962, - Teleorman )- dramaturg, nuvelist, romancier
Teatru: „Drumul spre Mecca” (1999), „Ultimul far”
Roman: ”Blestemul comorii de la sălcii”( 2002, 2019); „Septembrie, uneori...” ( 2003), ”Întoarcerea Înțeleptului Alb” ( 2007)
Poveste: ”Câinele om” (2004), ”Dincolo de timp” (povestiri, 2006)
Versuri: ”Posibila ninsoare” ( 2013)



”Formele fundamentale ale angoasei. Studiu de psihologie abisală”, de Fritz Riemann






”Angoasa aparţine inevitabil vieţii noastre. Luând mereu chipuri noi, ea ne însoţeşte de la naştere până la moarte. Istoria umanităţii lasă mereu să se vadă noi şi noi încercări de a o stăpâni, a o diminua, a o învinge sau a o lega. În aceste direcţii au făcut eforturi magia, religia şi ştiinţa. [...] Rămâne o iluzie să credem că putem trăi o viaţă fără angoasă; ea ţine de existenţa noastră şi este o reflectare a dependenţelor noastre şi a cunoaşterii condiției noastre de muritori. Putem numai încerca să dezvoltăm forţe care să i se opună: curajul, încrederea, cunoaşterea, puterea, speranţa, smerenia, credinţa şi iubirea. Acestea ne pot ajuta să admitem angoasa, să ne confruntăm cu ea şi să o învingem mereu. Trebuie să privim cu scepticism acele metode, indiferent de natura lor, care ne promit că ne eliberează de angoasă; acestea nu sunt pe potriva realităţii condiţiei umane şi trezesc speranţe iluzorii”- Fritz Riemann


***

Personalităţile schizoide :
-          ereditate sensibilă, senzitivitate psihică, labilitate și fragilitate
-          pentru autoprotecție pune o distanță între sine și mediu
-          îi este necesară distanța pentru a fi la nivelul lumii și vieții
-          distanța îi creează siguranța și protecția de a nu fi înstrăinat, epuizat de ceilalți

Din cauza unei eredități expansiv-motrice, agresiv-pulsionale, a unei înclinații sau capacități reduse pentru legături.

Din cauza unor particularități ale sale, copilul dezamăgește de la început așteptările și reprezentările-dorință ale părinților săi, mai ales pe cele ale mamei.

Dacă copilul percepe lumea ca neprimitoare, nedemnă de încredere, goală sau invazivă și distrugătoare, el se va retrage din această lume, va fi speriat de ea.

Devine deosebit de important de știut dacă respectivul copil a fost hrănit la sân sau cu biberonul. În cazul copilului hrănit cu biberonul, pot să apară de fiecare dată persoane diferite, care se pot comporta foarte diferit cu copilul, ceea ce are cel puțin efectul de a-i îngreuna dezvoltarea.

În loc să accepte ceea ce îi este oferit cu bună intenție, i se face frică de a deveni dependent și de a fi obligat să-i fie recunoscător cuiva.

Fundal biografic:

-        prea mare distanță, indiferență și disponibilitate neregulată a persoanelor de relație de la început; lipsa de tandrețe și apropiere corporală și de înțelegere pentru trebuințele copilului
-        lipsa de îndrumare și faptul că a fost lăsat să facă singur cei mai importanți pași în evoluția sa
-         prea puțin contact și trăire comună cu cei de aceeași vârstă, prea puțină apartenență la grupuri
-         insuficiența posibilităților de dezvolatre a laturii afective, a capacității de a avea încredere

Traumele severe și conflictele pe care ei nu le pot stăpâni se transformă apoi în simptome somatice. Sunt mai afectate organele de simț, pielea și respirația, astm, eczeme. Pielea este organul care ne separă de lume.

Ca o protecție împotriva angoasei de apropiere, caută să ajungă la cea mai mare independență posibilă. Singurătatea și izolarea au efect de potențare a angoasei.

Frica de a înnebuni poate ajunge la ei la grade insuportabile.

Își pierde din ce în ce mai mult interesul pentru lume și oameni, un proces care poate fi numit pierdere a obiectului și pe care el însuși îl descrie adesea ca pe o experiență de sfârșit de lume.

În relația cu religia sunt în cea mai mare parte sceptici.

Oamenii geniali se dezvoltă uneori pe un astfel de fundal. Așa se pune în evidență granița, adesea atât de îngustă, dintre geniu și psihoză.

Părinții și educatorii schizoizi îi dau copilului prea puțină căldură, ei rămân departe de el, nu pot percepe și nu pot răspunde adecvat la trebuințele afective ale copilului, adesea ironizează tot ce este sentimental în el. Copilului îi creează cu ușurință nesiguranță. Copilul îngheață în preajma lor și este tulburat de reacțiile lor abrupte.

Schizoizii preferă profesii care nu îi pun în contact apropiat cu ceilalți.


Personalităţile depresive:
- au angoasa de a deveni un EU de sine stătător
- angoasa de pierdere este cea care domină, în diferitele sale forme: forma de distanță izolatoare; de despărțire, de lipsă de protecție și singurătate, de a fi părăsit
- caută cea mai mare apropiere și cea mai puternică legătură posibilă

Pentru depresiv, apropierea înseamnă siguranță și protecție.

Depresivii caută dependența pentru că le promite siguranță, odată cu dependența crește însă și angoasa de pierdere; reacționează cu panică chiar la cele mai mici despărțiri.

Conflictele depresivilor se exprimă somatic prin tulburări ale căilor respiratorii. În situații conflictuale se ajunge cu ușurință la afecțiuni psihosomatice ale gâtului, polipilor, intestinelor, stomacului, bulimie, anorexie.

Depresivul ajunge de fiecare dată la limita capacității sale de adaptare și de iertare.
Iubirea, dorința de a iubi și de a fi iubit este pentru depresiv cel mai important lucru din viață.

Tensiuni, confruntări, conflicte în relații îi activează angoasa de pierdere.

”Dacă te iubesc, cu ce te deranjează?”- este o încercare măreață de a evita angoasa de pierdere.

Angoasele și conflictele depresivilor au ceva general valabil: cu cât iubim mai profund, cu atât mai mult avem de pierdut și viața poate fi plină de pericole. Depresivul se plânge că oamenii sunt răi, lipsiți de compasiune.

Agresivitatea depresivilor se poate manifesta la început sub formă de milă de sine.

Imaginea mamei, care se constituie în interior, experiența fiecărui individ cu mama sa, se va reflecta ulterior în atitudinea pe care o va avea față de el însuși.

Experiențele frustrante timpurii au asupra copilului două consecințe. În primul rând, el învață prea devreme să se resemneze. Devine inhibat. Cealaltă consecință a experiențelor timpurii de frustrare este aceea că ele îi dau copilului sentimentul de a nu merita să fie iubit.

Copilul care a crescut în experiențe de lipsă și frustrare învață prea devreme să renunțe. Devine un copil cuminte, fără pretenții, timid, adaptat, foarte comod pentru părinți.

Depresivii pot cu greu să spună NU din cauza angoasei de pierdere și sentimentelor de culpabilitate pe care le capătă ulterior.

Sunt adeseori oameni religioși, îi atrag cel mai tare ideea de mântuire, stingerea pasiunilor și iertarea păcatelor. Tind să lase prea multe în seama diavolului și a bunului Dumnezeu.

Ca părinți și educatori sunt capabili de contact și fac eforturi de a empatiza cu copilul pentru a-l înțelege.  Pericolul este că îl leagă pe copil prea strâns de ei, din cauza anxietății lor vitale și angoasei de pierdere; sunt excesiv de îngrijorați și li se pare greu să îi acorde copilului libertatea.

Profesional, tind mai ales spre activități de îngrijire, materne, de servire.

Ei pot să aștepte, au răbdare și pot fi alături de cineva.  

Personalităţile obsesionale :

-          au tendința de a păstra totul așa cum este
-          schimbările de orice fel le amintesc de caracterul vremelnic
-          când ceva se schimbă, se simte tulburat, neliniștit, chiar înspăimântat. Va încerca să demonteze, să oprească sau să limiteze schimbările.
-          se vor crampona aprig de opinii, experiențe, atitudini, principii și obinuințe
-          abordează inevitabil tot ceea ce este nou cu o prejudecată care trebuie să-i asigure  împotriva oricărei surprize

Unii oameni cu trăsături obsesionale au șifoniere pline de haine, dar le poartă mereu pe aceleași. Li se rupe inima când trebuie să folosească un lucru nou.

Ar dori să constrângă totul și pe toți, să fie așa cum cred ei că ar trebui să fie.

Conștient sau înconștient, vor prea mult să îi prescrie celuilalt felul în care ei vor să îi fie.

Se tem mereu ca totul să nu devină dintr-odată nesigur, chiar haotic.

Se tem, pe termen lung, că ceea ce se află în interiorul lor reprimat, refulat sau ceea ce se află în exteriorul lor și după părerea lor nu ar trebui să se afle acolo.

Se tem de ”primul pas” despre care își imaginează că, odată realizat, ar declanșa lucruri de neconceput.

Oricât de diferite pot fi obsesiile de fiecare dată în ultimă instanță dăm peste frica de a îndrăzni, frica de spontaneitate fără griji.

La obsesionali apar deosebit de frecvent, ceea ce FREUD numește ACTE RATATE, deoarece aceștia refulează atât de mult din impulsurile vitale. Trădează ceea ce ei doresc să ascundă.

”Iau sentimentele în mână”, încearcă să le țină sub control, ei nu pot pune nici o bază pe sentimente, sunt prea subiective, prea oscilante și trecătoare.
Sunt mai degrabă zgârciți cu investițiile afective, nu se lasă decât cu greu în voia sentimentelor și nici pentru partener nu au mai multă înțelegere.

Au un sentiment de responsabilitate în toate relațiile parteneriale și se țin de hotărârile lor, odată ce le-au luat. Nu le vine prea ușor să le recunoască partenerilor drepturi egale.

În crize și confruntări este prea puțin înțelegător, îi este greu să cedeze, chiar dacă vede că nu are dreptate. Se cramponează de trecut și îi enumeră partenerului cu date exacte ce anume a greșit.

Joacă un rol important timpul și banii, punctualitatea și economia în parteneriat.

Pentru cei cu trăsături obsesionale grave, lucrul cel mai important este ca partenerul să ”funcționeze” punctual, exact, fidel, ca o mașină.

Agresivitatea obsesionalilor servește puterii și puterea servește din nou agresivității.
Viclenia, agresivitatea lașă, ascunsă, care lovește pe la spate o găsim la oamenii care în copilăria lor au fost pedepsiți sever pentru manifestările lor de agresivitate.

Dacă angoasa și frica de pedeapsă sunt foarte puternice va ajunge la somatizare. Tulburări cardiace și circulatorii, oscilații ale tensiunii arteriale, dureri de cap, migrene, tulburări de somn.

Tulburarea apare între 2-4 ani, când copilul se confruntă pentru prima oară cu poruncile și interdicțiile, intră în conflict cu mediul său, cu dorințele și impulsurile sale.

Dojenire, inhibare, pedepsire sau reprimare prea timpurie sau prea aspră a impulsurilor vitale, agresive, afective.

Experiența din copilărie, că în lume totul trebuie făcut într-un mod clar determinat și că multe lucruri pe care el le-ar fi făcut cu plăcere sunt interzise duc la această tulburare.

Se fac prea dependenți de opinia publică, de ce spune și nu spune, de ce face și nu face lumea, de convenții.

Obișnuințele sunt premise ale obsesiilor.

Se cramponează de instituții, reguli și principii.

Au vise sărace, cu caracter incolor. Sunt înclinați să nu aibă încredere în vise.
Pentru ei moartea este o necesitate naturală. Își rezolvă la timp moștenirea.


Personalităţile isterice:
-          au tendință pronunțată spre schimbare și libertate, aprobă tot ce este nou. Sunt amatori de risc, pentru ei viitorul care se află în fața lor este o mare șansă
-          se tem de limitări și tradiții
-          gândesc numai în termeni finali și sar peste cauzalitate
-          rezistență scăzută la frustrare, lipsa disponibilității

Fiecare impuls, fiecare dorință trebuie satisfăcute cât se poate de repede pentru că așteptarea este insuportabilă.

Logica este și ea o realitate la fel de neplăcută.

Nu le este conștientă angoasa de necesitate.

Autoreproșurile sunt transformate în reproșuri adresate altora.

Iubesc iubirea. Sunt intenși, pasionali, solicitanți. Sunt oamenii lui ”veni-vidi-vici”. Sunt parteneri plini de culoare, de viață și de afecțiune, spontani în manifestările lor afective. Amorurile secrete au pentru ei un farmec deosebit. Le place varietatea.

Isteria se instalează la vârsta de 4-6 ani, când copilul se identifică cu prototipurile preexistente și dobândește formele primare ale atitudinii viitoare față de propriul sex și față de celălalt.

Fiul dezamăgit de mamă poate dezvolta misoginie.  
Fiica dezamăgită de tată se răzbună în felul ei pe bărbat.

Legat de iubire și parteneriat, principala problemă a istericilor este legată de așteptările lor iluzorii de la viață, de la iubire, căsătorie și celălalt sex.

Le place să atragă parteneri depresivi.

Forma specifică de agresivitate pe care o dobândește copilul între 4-6 ani este rivalitatea și concurența. Autoglorificare, fanfaronadă- sunt forme extreme de agresivitate.  

Au o sensibilitate neobișnuit de mare față de jignirile narcisice.

Le place să atace prin surprindere. Pentru ei atacul e cea mai bună apărare. Agresivitate lor este ilogică.

O formă deosebită de agresivitate isterică este intriga.

Persoanele isterice au dus lipsă de îndrumare și de modele.

Dacă părinții nu sunt în realitate modele pentru copil, acesta fie se identifică totuși cu ei și cu valorile lor aparente, fie nu își mai ia părinții în serios, dar se simte apoi complet părăsit.

Dezvoltările isterice sunt favorizate și de căsniciile nefericte ale părinților, mai ales pentru copiii mici.

Părinții nemulțumiți că nu au realizat în viață ceea ce visaseră pot favoriza dezvoltarea isterică a copilului dacă îl folosesc pentru a realiza el ceea ce ei nu au realizat.

Problema centrală a istericului este că nu și-a găsit identitatea.

Religia devine pentru ei o credință fără obligații, din pragmatism. Țin la reprezentarea unui Dumnezeu în sensul unui tată bun.

În calitate de părinți și educatori au o mare putere de sugestie, pot fi convingători  și îi pot da copilului senzația că viața este frumoasă și demnă de a fi trăită. Pot împinge copilul într-un rol pentru a-și spori imaginea proprie.

Sunt agenți de vînzări excelenți.

Arta, în toate formele ei, este domeniul preferat al personalităților isterice.

Visele lor sunt colorate și vii.

***


Fritz Riemann (1902-1979) a studiat psihologia şi s-a format ca psihanalist, devenind unul dintre întemeietorii Institutului pentru Cercetări Psihologice şi Psihoterapie din München. A activat ca psihoterapeut şi psihanalist formator. Datorită meritelor sale a fost numit membru de onoare al Academiei Americane de psihanaliză. «Formele fundamentale ale angoasei» este cea mai cunoscută carte a sa. Faptul că a ajuns la 36 de ediţii într-o cultură mare cum este cea cea germană face inutilă orice recomandare.

**

Titlul original: Grundformen der Angst. Eine tiefenpsychologische Studie, 36. Auflage
Publicată de: Ernst Reinhardt Verlag München, 2003
Limba originală: germană
Traducere de: Roxana Melnicu
Revizuirea traducerii: Vasile Dem. Zamfirescu
Anul apariţiei: 2005, 2013
Editura TREI

Cuprins:

Introducere. Despre natura angoasei şi despre antinomiile vieţii 

Angoasa de autodăruire. Personalităţile schizoide 
Omul schizoid şi iubirea 
Schizoidul şi agresivitatea 
Fundalul biografic 
Exemple de moduri de viaţă schizoide 
Completare 

Angoasa de a deveni tu însuţi. Personalităţile depresive 
Depresivul şi iubirea 
Depresivul şi agresivitatea 
Fundalul biografic 
Exemple de moduri de existenţă depresive 
Consideraţii suplimentare 

Angoasa de schimbare. Personalităţile obsesionale 
Obsesionalul şi iubirea 
Obsesionalul şi agresivitatea 
Fundalul biografic 
Exemple de modalităţi de trăire obsesionale 
Consideraţii suplimentare 

Angoasa de necesitate. Personalităţile isterice
Istericul şi iubirea 
Istericul şi agresivitatea 
Fundal biografic 
Exemple de moduri de existenţă isterice 


Consideraţii suplimentare 
Concluzie

 ***



”Psihologia abisală și noua etică”, de Erich Neumann






În 2018, la editura Nemira, în Colecția Philemon, a apărut volumul ”Psihologia abisală și noua etică”, de Erich Neumann. Traducător: Anca Bodogae.


„Cartea, scrisă în timpul și sub tensiunea celui de-Al Doilea Război Mondial, apare într-o epocă întunecată de spectrul izbucnirii unui al treilea război mondial. Trebuie să ne întrebăm dacă problemele de etică, fie ea și «nouă», își mai găsesc locul într-o lume a dansului macabru, în care național-socialismul german n-a fost mai mult decât un preludiu. Popoarele se întrec astăzi în a produce bombe atomice, pe care să le folosească unele împotriva celorlalte și cine se poate îndoi că ceea ce pare azi incredibil mâine va fi de la sine înțeles? Ce rost mai are în actuala situație mondială ridicola chestiune a eticii sau răspunsul, cu atât mai ridicol, «depinde de individ»?“ - Erich Neumann

***
Răul e una dintre cele mai importante probleme ale omului modern.

Omul modern se confruntă cu problema răului, colectiv, ca și individual.

Individul și destinul său sunt prototipul colectivului, sunt retorta în care sunt distilate otrăvurile și antidoturile colectivului. Și de aceea evenimentul psihic profund, pe care- l trăiește individul și care se manifestă în individ, are o eminentă semnificație pentru o epocă tranzitorie a dezintegrării normelor.

Viitorul colectivului trăiește în prezentul indivizilor încolțiți de propriile probleme, căci aceștia sunt organele colectivului.

Legătura dintre problemele individului și cele ale colectivului e mult mai strânsă decât realizează, de regulă, omenirea.

Vechea etică occidentală are o mulțime de izvoare, cele iudeo-creștine și grecești numărându-se printre cele mai influente.

Există două metode fundamentale care au făcut posibilă implementarea vechii etici. Aceste metode de bază sunt reprimarea și refularea.

Negarea negativului, ca principiu fundamental al vechii etici, e cel mai bine exemplificată prin reprimare, cu alte cuvinte, de eliminarea de către conștiința eului a tuturor trăsăturilor și tendințelor personalității, care sunt incompatibile cu valoarea etică.

Reprimarea implică un sacrificiu ce aduce suferință.

Refularea constituie instrumentul cel mai frecvent folosit de vechea etică pentru a-și impune valorile.

Conținuturile refulate se sustrag controlului conștiinței, funcționează independent de aceasta și duc, așa cum arată psihologia analitică, o viață subterană, autonomă și eficientă, cu consecințe fatale atât pentru individ, cât și pentru colectiv.

Ceea ce studiul nevrozelor  a demonstrat în cazul individului e, de asemenea, valabil pentru colectiv: complexele inconștientului, izolate prin refulare de lumina conștiinței, subminează și distrug lumea conștiinței.

În mare măsură, instanța morală a omului e condiționată de mediul în care trăiește, de societate și de epoca sa.

Dezvoltarea conștiinței individului e tributară înainte de toate colectivului și instituțiilor sale, care îi livrează ”valorile valabile”. Eul este instanța care reprezintă cerințele colectivului în sfera individuală și respinge tendințele contradictorii existente.

Acordul cu valorile colectivului reprezintă linia etică principală a individului, ca membru al unui grup.

Reprimarea și refularea sunt metodele principale, cu ajutorul cărora individul încearcă să se adapteze la idealul etic.

Sistemul psihic ce rămâne în genere inconștient este umbra, celălalt este personalitatea de fațadă sau persona. Crearea personalității de fațadă este o realizare esențială a conștiinței.

Persona, masca, ceea ce arătăm că suntem și părem a fi, în contrast cu adevărata noastră natură individuală, aparține adaptării noastre la cerințele epocii, mediului social și comunității.

Umbra este expresia propriei imperfecțiuni și a pământescului din om, latura negativă, incompatibilă cu valorile absolute. Umbra reprezintă unicitatea și vremelnicia naturii noastre , dar e astfel și nucleul individualității noastre.

Dualismul vechii etici, îl împarte în două, atât pe om, cât și lumea și divinitatea: un om superior și unul inferior, o lume superioară și una inferioară, un Dumnezeu și un diavol.

Vechea etică se întemeiază pe principiul contrariilor conflictuale. Lupta dintre bine și rău, lumină și întuneric este problema sa fundamentală.

Confruntarea cu răul ocupă un loc esențial în conștiință.

Forța conștiinței se manifestă în cadrul reprimării printr-un sentiment conștient de vinovăție, iar în cel al refulării, sentimentul va fi inconștient. Sentimentul de vinovăție e legat în ambele cazuri de perceperea umbrei și se exprimă prin suferință, în situația reprimării, dar rămâne inconștient în inflație sau refulare.

Conflictele psihice inconștiente ale grupurilor și maselor se exprimă mai ales în erupții epidemice, războaie și revoluții, în care forțele inconștiente, acumulate în colectiv devin dominante și fac istorie. În psihologia ”țapului ispășitor” se află o mai veche încercare a noastră, deși insuficientă, de a rezolva aceste conflicte inconștiente.

Nevoia colectivului de a se elibera printr-un ”țap ispășitor” va exista atât timp cât există
sentimentul inconștient de vinovăție, care, ca fenomen de divizare, e un rezultat al formării umbrei.

Clivajul interior provocat de perceperea laturii de umbră conduce la un sentiment inconștient de inferioritate și la acele forme de reacție, descoperite de Alfred Adler. Sentimentul de inferioritate va fi supracompensat de tendința de autoconfirmare și conduce la o amplificare a refulării. Proiectarea umbrei e sistematizată și va rezulta, în cele din urmă, în reacții paranoice ale indivizilor și ale unor întregi popoare, ale unor tendințe agresive refulate se exprimă în teama de persecuție exercitată de ceilalți sau de întreaga lume.

Etica creează un ideal uman pe care colectivul îl va recunoaște drept cea mai înaltă valoare și chiar va încerca să-l transpună în viață. Dar colectivul, constituit din oameni mediocri, posedă o structură psihică mult mai primitivă, în care forțele și tendințele ce trebuie depășite sunt deosebit de puternice și de vii, oricum, mai puternice decât în cazul elitei.

Inconștientul colectiv e precipitatul tuturor reacțiilor instinctive identice și primordiale ale speciei homo sapiens. E ceea ce îl face om pe om, spre deosebire de oricare specie animală.

Suprasolicitarea colectivului și blocajul laturii de umbră în inconștient, produse de elită, constituie o problemă etică de un nou fel și de extremă actualitate.

Din perspectivă psihologică, vechea etică este o etică parțială. E o etică a atitudinii conștiente, care nu ține seama și nu evaluează tendințele și efectele inconștientului.  Ea e bine caracterizată în textul  Sfântului Augustin, în care acesta mulțumește lui Dumnezeu că nu e responsabil în fața Sa pentru visele sale.

Vechea etică promovează rerimarea și sacrificiul și, în principiu, permite și refularea, cu alte cuvinte ea nu ține seama de statutul psihicului, al întregii personalități, ci se mulțumește cu atitudinea etică a conștiinței, un sistem parțial al personalității.

Dezvoltarea psihică a omului modern începe aproape fără excepție, cu problema morală și cu reorientarea sa, care se înfăptuiește prin asimilarea umbrei și prin transformarea personei.

Problema morală a căii psihologiei abisale e cel mai clar formulată în conceptul ”personalității umbră”. Zona umbrei și confruntarea cu ea se află, așa cum a arătat Jung, la începutul căii psihologice, ce conduce prin întreaga ierarhie a zonelor sufletești, care trebuie experimentate în orice dezvoltare autentică în profunzimi.
Efectul deziluzionant al întâlnirii cu propria umbră, partea negativă, inconștientă a personalității, apare în toate cazurile în care eul a trăit, identificându-se cu persona și cu valorile colective ale timpului.

În întâlnirea cu umbra, eul iese din identificare cu valorile colective, creată prin intermediul personei sale.

Să recunoști că ești infantil și neizbutit, nefericit și urât, un animal uman, rudă cu maimuța, o bestie sexuală de turmă e, desigur, un șoc cutremurător pentru orice Eu care s-a identificat cu valorile colective.

Diferențierea răului meu de răul general e o parte esențială a autocunoașterii, de care nu e scutit nimeni în procesul individuării.

Confruntarea cu umbra conduce în aparență la nivelarea personalității.

Acceptarea propriei imperfecțiuni este o sarcină extraordinar de grea. Orice om, indiferent de tipul psihologic sau sex, are o funcție inferioară și o umbră, iar asimilarea acestei laturi a personalității e la fel de dificilă pentru oricine.

Noua etică este ”totală” sub două aspecte: în primul rând pentru că nu mai ține seama în mod individualist, numai de situația individului, ci are în vedere și efectul pe care îl exercită atitudinea individuală asupra colectivului; în al doilea rând, fiindcă nu mai e doar etica parțială a conștiinței, ci ține cont și de efectul atitudinii conștiente asupra inconștientului, totalitatea personalității devenind astfel purtătoarea responsabilității, și nu doar eul drept centru al conștiinței.

Abia atunci când aflu că și eu sunt întunecat- nu păcătos-, reușesc să accept eul întunecat al celuilalt, pentru că realizez solidaritatea noastră, tocmai fiindcă și eu sunt întunecat, nu numai fiindcă și eu sunt luminos.

Acceptarea umbrei e o parte a acelui proces de dezvoltare în care se creează o structură a personalității ce unește în sine ambele sisteme: sistemul conștiinței și al inconștientului.

Totalitatea personalității, autonomia și integritatea sa în sensul noii etici, este baza proceselor creative, adică a proceselor ce dau naștere valorii.

În dezvoltarea psihologică a individului se pune mereu problema ”Vocii” care, în contradicție cu ”conștiința”, cere ca ”răul” să se facă, iar conflictele interioare și exterioare ce decurg din acest act să fie acceptate, odată cu toate dificultățile inerente lor.

Conform vechii etici, evitarea conflictului și astfel, și a suferinței pe care o aduce sunt un act demn de laudă și concret, chiar cu riscul ca persoana care o face să-și trăiască în fantezie, de pildă, pornirile sexuale.

Realitatea lumii interioare implică, de asemenea, faptul că acceptarea răului nu înseamnă în fiecare caz și pentru orice om o faptă exterioară.

Noua etică, întemeiată în psihologia abisală, nu este interesată de pedeapsă.

Recunoașterea propriului rău e bună.

Refularea răului e rea chiar și atunci când punctul de pornire e o ”atitudine pozitivă” sau ”bunăvoința”.

Răul făcut conștient se află în contrast direct cu ceea ce se înțelege prin ”sublimare” în termeni freudieni. Sublimarea e privită ca truc prin care răul e ”denaturant” și orientat spre un scop cultural. Dar sublimarea lui Freud este o adaptare inconștientă și nu trebuie confundată cu direcționarea conștientă a libidoului.

Sublimarea poate interveni când există cu adevărat o ”predispoziție de transformare a pulsiunilor egoiste în pulsiuni sociale” sub forma unui ”tipar comportamental moștenit”.

Acceptând răul, omul modern acceptă lumea și pe sine însuși în dubla natură care le e proprie amândurora.

Arhetipul tatălui este un simbol, o imagine, prin care eul infantil al omului primitiv experimentează impactul supraeului colectiv.

Transformarea negativului a fost problema psihologică fundamentală a alchimiei.

Etica totală se află față în față cu o imperfecțiune ce include omul, lumea și divinitatea, căci și divinitatea  e imperfectă, din motivul și în măsura în care conține în sine principiul contrariilor.

Rădăcinile comune ale tuturor religiilor și filozofiilor se află în inconștientul colectiv, iar acest fapt începe să devină evident. Deși constelațiile arhetipale dominante sau regresive pot fi diferite în funcție de popor, rasă sau perioadă, devine limpede că specia umană reprezintă o unitate indivizibilă în structura sa spirituală.


***
Erich Neumann (1905–1960), s-a născut într-o familie de evrei la Berlin, unde a studiat mai târziu medicina. În 1934 s-a mutat la Tel Aviv. A ținut prelegeri frecvent la Institutul C.G. Jung de la Zürich, precum și în Anglia, Franța sau Olanda. A contribuit semnificativ la dezvoltarea gândirii jungiene, ale cărei metode le-a cercetat și le-a practicat până la sfârșitul vieții. Printre lucrările sale importante se află ”The Origins and History of Consciousness”, ”The Great Mother sau The Child”. A publicat, de asemenea, volume de poezie și romane.