O autoare, două cărţi, acelaşi subiect

Geneen Roth, scriitoare din California de Nord, este autoarea mai multor cărţi dedicate tulburărilor de alimentaţie. Organizează, de asemenea, ateliere motivaţionale pentru persoanele care suferă de comportamente alimentare compulsive.

Am citit două dintre cărţile sale: “Femeile, alimentatia şi Dumnezeu” şi “ Când mâncarea ţine loc de dragoste”.  

Pe prima am prezentat-o într-o postare mai veche
http://carteindar.blogspot.ro/2012/04/femeile-alimentatia-si-dumnezeu-de.html

"Când mâncarea ţine loc de dragoste" de Geneen Roth

Numele autoarei, titlul cărţii ( sună foarte tentant) cât şi opinia lui Oprah citată pe coperta patru : “ o carte care îţi schimbă viaţa”, m-au făcut să îmi doresc să o citesc.

Ce am aflat din ea? Cam aceleaşi lucruri pe care le citisem şi în prima carte, unele pasaje mi s-au părut aproape identice . Poate că dacă nu aş fi citit-o pe cealaltă aceasta ar fi avut un alt impact.

Însă dacă sunteţi interesaţi de această problemă a mâncatului compulsiv, acestă autoare oferă într-adevar nişte răspunsuri... 

-          Când mă îndopăm , mă simţeam ca şi cum aş fi fost posedată. Voiam să fiu zveltă, voiam să iubesc, voiam să creez, dar îndopatul voia să distrugă, să devasteze, să spulbere totul. Când mă îndopam, nu îmi mai păsa de nimeni altcineva; erau momente când  dacă altceva sau altcineva îmi stătea în cale, punându-se între mine şi mâncare, simţeam că aş fi putut să îl dobor.

-          Dacă credem că nu merită şi deci nu ne putem oferi apreciere, respect şi tandreţe nouă înşine, atunci vom încerca să obţinem aceste lucruri de la ceilalţi- chiar dacă trebuie să ne umilim pentru aceasta. Dăm cu scopul de a primi. Facem anumite lucruri pentru efectul pe care îl vor avea. Încercăm să-i manipulăm  sau să îi controlăm pe ceilalţi sau să le fim complici pentru ca ei să ne dea ceea ce credem că nu ne putem oferi singuri. Ne dorim să ţinem totul sub control.

-          Sunt panicoasă, niciodată îngrijorată. Sunt extaziată, niciodată fericită. Sunt nenorocită, niciodată nefericită. Şi am desăvârşit arta de a suferi.

-          Nu e nimic plictisitor în a fi un mâncăcios compulsiv. Sau te urăşti fiindcă eşti prea gras, abrutizat de perspectiva de a slăbi, sau eşti gata să te sfâşii când înfuleci. Haosul, intensitatea şi drama sunt normale în viaţa de zi cu zi a unui mâncăcios compulsiv.  Suferinţa este o modalitatea de a face parte din lume.

-          Obsesia mâncării ne dă un loc sigur în care ne putem plasa toate sentimentele de dezamăgire, furie şi tristeţe.

-          Dacă ne simţim bine luptând şi suferind, atunci vom alege parteneri care nu sunt atraşi de noi, ori sunt alcoolici sau dependenţi de droguri, sau incapabili să se implice într-o relaţie de durată. Sau, dat fiind că ne simţim în largul nostru cu lupta sau suferinţa, vom  găsi o cale de a suferi chiar şi în cele mai reuşite relaţii.

-          Fantezia “ce bine e să fii slab” a fost nepreţuită pentru noi toată viaţa. Am construit-o ca să explicăm disperarea din copilarie şi să o impiedicăm să ne distrugă. Aveam nevoie de ceva, ceva pe care să dăm vina pentru suferinţă.

-          Mâncăm aşa cum trăim. Ce facem cu mâncarea facem şi cu viaţa noastră. Mâncatul este o scenă pe care ne exprimăm convingerile despre noi înşine. Ca mâncători compulsivi, folosim mâncarea pentru a ne somatiza cele mai profunde temeri, vise şi convingeri. Ceva e în neregulă când ne pomenim cuprinşi de o disperare paroxistică fiindcă am mâncat o pâine cu usturoi sau trei eclere. Ceva e în neregulă când simţim că trebuie să ne privăm de mâncăruri care ne plac fiindcă credem că vom abuza de ele- sau de noi-  dacă le îngăduim în viaţa noastră. Ceva e în neregulă şi folosim mâncarea pentru a exprima acest lucru.

-          Mâncăciosii compulsivi îşi petrec viaţa aşteptând. Noi spunem că aşteptăm să slăbim şi să ajungem zvelţi. Nu aşteptăm să ajungem zvelţi.  Aşteptăm ca dorinţa noastră să se potolească. Aşteptăm să scăpăm de povara propriului nostru eu. Aşteptăm să ne simţim întregi. Copilul rănit e tot rănit, aşteptând ceea ce nu a primit niciodată. Şi în indisponibilitatea noastră de a-l asculta, exact aşa cum părinţii noştri nu erau dispuşi să ne asculte, confundăm dorinţa de a fi iubiţi cu dorinţa de a fi slăbi.

-          Nu e vina noastră pentru ce ni s-a întâmplat când eram copii, dar suntem răspunzători de ceea ce facem cu suferinţa noastră ca adulţi. La un moment dat în viaţă, trebuie să încetăm să mai fim copilaşul neglijat al cuiva.

-          Compulsia este lucrul la care recurgem când simţim că nu contăm pentru oamenii care contează pentru noi.