"Ochiul căprui al dragostei noastre" de Mircea Cărtărescu

MIRCEA CĂRTĂRESCU s-a născut în 1956 la Bucureşti. A urmat cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti şi a debutat ca poet, publicând câteva volume de versuri, marcate de spiritul a ceea ce critica literară a numit „generaţia optzecistă". Treptat, s-a îndepărtat de poezie, dedicându-se aproape exclusiv prozei. Povestirilor din "Nostalgia" le-au urmat un scurt roman ("Travesti", 1994) şi apoi unul în trei volume, "Orbitor" (1996-2007), privit de critică drept un reper al prozei româneşti contemporane. Trei volume de publicistică întregesc chipul scriitorului cu cel al unui observator lucid al cotidianului românesc.

Este primul scriitor român care a avut o carieră internaţională după ’89, nominalizarea "Nostalgiei"  în 1992 la Premiul Médicis, Premiul pentru cea mai bună carte străină şi Premiul Uniunii Latine fiind primul semn de recunoaştere europeană a unei cărţi româneşti. Nu e de mirare, aşadar, că Mircea Cărtărescu se află, în acest moment, în punctul optim al vizibilităţii sale occidentale: cărţile sale au apărut până acum în 60 de ediţii străine, într-un total de 18 limbi (trilogia "Orbitor" este deja tradusă complet în patru limbi şi se află în curs de traducere completă în alte câteva), textele sale se regăsesc în 25 de antologii literare internaţionale. A primit, la Berlin, alături de traducătorii Gerhardt Csejka şi Ferdinand Leopold, Premiul Internaţional pentru Literatură „Haus der Kulturen der Welt 2012“ pentru "Orbitor II. Corpul" , al doilea premiu internaţional pentru trilogia sa, după cel din 2009 acordat de Uniunea Criticilor din Norvegia.

Mircea Cărtărescu adună cele mai frumoase povestiri, eseuri şi articole publicate de el de-a lungul ultimilor ani în antologii şi reviste de prestigiu din Suedia, Germania, Austria şi România. Multe dintre texte sunt inedite în spaţiul românesc.

Subiectele sunt diverse, de la istoria poetului Ovidiu, exilat la Tomis, la povestea fabuloasei insule Ada-Kaleh, de la dureroase amintiri din prima copilărie la basme psihanalitice şi fantastice, de la evocări ale unor scriitori dispăruţi de curând la mărturisiri personale pline de dramatism.

Povestea care dă titlul cărții este poate cea mai sensibilă.

"... Maria pe pat, cu fața străvezie de suferință, dar zâmbind fericită, iar la dreapta și la stânga ei, cu căpșoarele pe pernă și înfășurați ca niște larve în scutece, eu și Victor. Nu știu care dintre noi eram la dreapta și care la stânga, căci eram identici întru totul, două mici sculpturi compacte într-o substanță fragedă și translucidă precum cărnița melcilor sau a meduzelor din valuri....

Părinților mei li s-a spus că băiatul le-a murit peste noapte. Dar nu li s-a arătat niciodată un trup...."

Povestea despre prima pereche de blugi este tragicomică dacă ne gândim prin câte a trebuit să treacă  și care a fost rezultatul final...

"....I-am desfăcut cu drag în fața oglinzii de la toaletă, imaginându-mi deja ce bine-aveau să vină pe mine, ce mișto aveam să arăt și eu de-acum pe stradă și mai ales la facultate, dar deodată, chiar în mijlocul reveriei, mi-a căzut ceru-n cap.....Căci în pachet nu erau blugi, ci, ca să zic așa, un singur blug! Era doar jumătate de pereche de pantaloni. Blugii mei, originali, nimic de zis, fuseseră tăiați în două și fiecare jumătate, bine umplută cu hârtie, ca ambalajul să pară mai gros, fusese vândută separat la doi amețiți ca mine...."

"Povestea nessului" m-a făcut să-mi amintesc cu nostalgie despre primul meu ness, pe vremea când învățam pentru bacalaureat :)

"...Beam lichidul limpede cu înghițituri foarte mici....Cu fiecare înghițitură dorința mea de a scrie creștea. Plezneam, pur și simplu, de inspirație....

 Într-o bună zi, la începutul anilor 80, am terminat-o cu nessul cu o fermitate sfâșietoare, cum termini cu o femeie lângă care nu mai poți nici să trăiești, nici să mori..."

Evocările unor scriitori dispăruți ocupă și ele un loc aparte: Mihai Eminescu, Mircea Horia Simionescu, Mariana Marin, Nino Stratan, George Crăciun, Alex. Leo Șerban.

"Nimic nu pare azi mai absent din viața românilor ca poezia. Dacă-i ceri unui om de pe stradă să-ți spună măcar un nume de poet român în viață probabil că nouă din zece n-ar ști niciunul. În același timp însă, nimic nu e mai prezent ca poezia. Nenumărați tineri postează pe blogurile lor...

Să fii poet în România și aiurea, înseamnă să fii capabil să vezi frumusețea acolo unde n-o vede nimeni altcineva..."

„Mă tem că de-acum încolo nimeni nu va mai locui în cărţi, aşa cum au făcut-o generaţia mea şi cele precedente. Şi că utopia lecturii va rămâne undeva, pe o colină îndepărtată, ca un mare labirint ruinat“,  scrie Mircea Cărtărescu în  finalul volumului.