În 2017, la editura
Trei, în colecția Psihologia pentru toți, a apărut volumul ”Riscurile puteriicelor care ajută. Pentru psihologi, medici, asistenți sociali, profesori șipreoți”, de Adolf Guggenbühl-Craig. Traducere de Violeta Bîrzescu.
***
Cuprins
Cuvânt înainte.
Și ne ferește de cel rău?
Asistenţa socială și Inchiziţia
Psihoterapeutul: șarlatan și fals profet
Primul contact dintre analist și analizand
Relaţia este fantasmă
Analistul și viaţa pacientului din afara cabinetului
Sexualitate și analiză
Frica distructivă faţă de homosexualitate
Analistul măgulitor
Căutarea abuzivă a sensului
Medicul cel puternic și pacientul infantil
Arhetipul „vindecător–bolnav" și puterea
Clivajul arhetipuluiDepăşirea clivajului prin exercitarea
puterii
Medic, psihoterapeut, asistent social și profesor
Umbră, distructivitate și răutate (Homo homini lupus)
Este analiza sortită eșecului?
Analiza nu ajută
Erosul
Individuarea
Psihoterapeutul neajutorat
Din nou despre Eros
***
Nimeni nu acționează
exclusiv din motive curate. Chiar și cele mai nobile acțiuni au la bază motive
pure și mai puțin pure, motive mai luminoase și mai întunecate.
Un filantrop are
întotdeuna printre motive dorința de a fi respectat și apreciat pentru
generozitatea sa.
Umbra psihanalistului
este potențată de aspectele pe care psihoterapeutul le are în comun cu pastorul
sau cu preotul.
Analistul Jungian este
puternic influențat de întâlnirea cu iraționalul și cu inconștientul.
Asemenea preoților ,
lucrăm cu propriul suflet, cu propria ființă. Instrumentele noastre sunt
propria persoană, onestitatea și autenticitatea noastră, contactul nostru personal cu inconștientul și cu iraționalul.
Și încă o parelelă cu
reprezentanții Bisericii: ni se impune, adesea, să jucăm rolul atotștiutorului.
Lucrăm cu inconștientul, cu visele, cu psihicul, tărâmuri pe care se manifestă
transcedentalul, astfel că se așteaptă din partea noastră să fim în posesia mai
multor răspunsuri la întrebările fundamentale decât simplii muritori. Dacă
suntem slabi, ajungem să credem noi înșine că avem o perspectivă mult mai
cuprinzătoare asupra vieții și morții decât semenii noștri. În analist
întâlnim, prin urmare, nu doar paradigmele nobile ale medicului și preotului,
ci și umbrele acestora: șarlatanul și falsul profet.
Modelele profesionale
au întotdeauna o parte de umbră, care reprezintă opusul idealului pozitiv.
Pacientul este atras
de șarlatan și de falsul profet din analist și încurajează aceste aspecte.
Manifestările
inconștientului sunt aproape mereu ambivalente.
Pentru a putea ajuta o
persoană suferindă este nevoie să ne putem confrunta cu propria situație
tragică.
Medicul devine
șarlatan tocmai din cauza faptului că dorința sa este aceea de vindecare a cât
mai multor oameni, preotul devine impostor și fals profet tocmai din cauza
dorinței sale de a aduce cât mai multe suflete pe calea credinței adevărate,
iar psihoterapeutul devine, în mod inconștient, fals profet și șarlatn în pofida faptului că zi și noapte lucrează în
slujba sporirii conștientizării.
Acțiunile terapeutului
sub impulsul umbrei nu sunt întotdeauna negative.
Prin termenul de
umbră, C. G. Jung înțelege reversul idealurilor personale și colective.
Existența umbrei este
percepută profund neplăcut și dureros la nivelul Eului.
Umbra psihterapeutului
o influențează pe cea a pacientului și invers, acestea aflându-se adesea în
strânsă legătură una cu cealaltă.
Umbra profesională a
psihoterapeutului dornic să-și ajute pacientul este șarlatanul, vindecătorul înșelător,
care slujește, de fapt, propriilor interese.
În cazul transferului,
percepem la celălalt ceva ce nu există în el decât cel mult în formă latentă.
Pot fi transferate
asupra celuilalt structuri psihice proprii, vedem în celălalt, augmentate,
aspecte problematice din noi înșine.
Transferul și
relaționarea au loc, însă, de cele mai multe ori, simultan, ele neputând fi, în
toate cazurile, diferențiate ferm. În cel mai bun caz, transferul devine relație.
Multe relații de prietenie au fost , la început, transferuri.
Pentru a-l putea
înțelege cu adevărat pe celălalt nu este suficientă relaționarea cu cel care
este el în prezent, ci și conectarea cu cel care a fost și cu cel care va
fi. Relația implică mereu o parte
creatoare.
A cunoaște în mod creativ o persoană presupune să fantasmăm
în privința sa, să-i explorăm potențialul. Aceste fantasme creatoare sunt
destul de diferite de proiecții, care sunt de natură autistă; în cadrul
trasferurilor, proiectăm asupra celuilalt imagini, probleme sau posibilități
referitoare la noi înșine sau la propria noastră istorie personală.
Părinții fantasmează
adesea, mai mult sau mai puțin conștient, în privința copiilor lor.
Cu toții avem nevoie
să fantasmăm în privința propriei persoane, să ne explorăm și să ne activăm
potențialul, fantasmele noastre luând formă de basm sau de legendă.
Efectul negativ al
fantasmelor care îl vizează pe celălalt, dar se referă la sine este binecunoscut
în mediul educațional. Numeroși copii pot fi realmente distruși de credința că
trebuie să se conformeze fantasmelor parentale care nu sunt deloc adecvate, de
fapt, pentru ei.
Când două persoane se
întâlnesc, se produce un contact între totalitatea sistemelor psihice.
Conștient și inconștient, rostit și nerostit, totul are un efect asupra
celuilalt.
Prin intermediul
fantasmelor și reveriilor semiconștientizate, analistul trebuie să-și vadă, din
când în când, în viitor, pacientul vindecat sau cel puțin schimbat.
Umbra șarlatanului din
terapeut apare în cele mai diverse forme. Una dintre acestea este numită traiul
prin procură. Sub pretextul vindecării, pacientul este adesea stors, sărăcit,
epuizat.
Încetul cu încetul,
analistul încetează să mai trăiască o viață însuflețită proprie, mulțumindu-se
cu bucuriile, tragediile și prieteniile din viața pacientului său.
Fenomenul traiului
prin procură este foarte dificil de identificat.
Jung are perfectă
dreptate când spune că analistul nu îi poate da pacientului ceva ce el însuși
nu are.
În cadrul analizei
jungiene, Sinele este situat oarecum în opoziție față de Eu.
Eul face referire la
tot ceea ce ține de ființa telurică, de statutul social, familial al acesteia,
de sănătatea fizică și de integritatea psihică.
Sinele este descris
adesea drept crâmpeiul de lumină dumnezeiască din om. În limbaj creștin, Eul
corespunde, adesea, lumescului, în timp ce Sinele sugerează noțiunea de suflet.
Relația vindecător-
rănit este una fundamentală, ca și cele de tipul bărbat-femeie, mamă- copil
etc.
Oamenii reacționează
arhetipal în relație cu cineva sau cu ceva în anumite situații tipice care se
repetă constant.
Ne naștem având în noi
ambii poli ai arhetipului.
Există un arhetip
special al vindecătorului și unul al pacientului, vindecătorul și pacientul
fiind, în schimb, aspecte ale aceluiași arhetip. La fel cum nu există un
arhetip al mamei, ci doar arhetipul mamă-copil, tot așa nu există un arhetip al
vindecătorului, ci doar arhetipul
vindecător- pacient.
Când un om se
îmbolnăvește , apare arhetipul medic- bolnav. Acest vindecător din lumea
internă este numit adesea factor de vindecare. Nici rănile, nici bolile nu se
pot vindeca în lipsa activării vindecătorului interior.
Nici un medic nu poate
acționa eficient în lipsa medicului interior.
Psihologic, nu doar
bolnavul are un medic interior, ci și medicul are un pacient interior.
Conținerea
ambivalenței este o sarcină dificilă pentru psihicul uman. Eul iubește
claritatea și se străduiește să elimine ambivalențele. Această nevoie de certitudine
poate duce la clivaj, într-un anumit sens, al arhetipului ambivalent.
Bolnavul poate
proiecta, de exemplu, vindecătorul interior, asupra medicului curant, iar
acesta poate proiecta propriile răni asupra bolnavilor.
Atât în plan
conștient, cât și în plan inconștient, pacientul se abandonează treptat în voia
medicilor, predându-le acestora propriul vindecător interior și abordând o
atitudine pasivă.
Mulți medici și-au
ales profesia pe baza unei nevoi interne profunde. Medicul își transformă pacientul într-un
obiect al dorinței sale de putere, începând să reunească polaritățile
vindecător- bolnav prin exercitarea puterii.
Când este clivat, de
exemplu, arhetipul mamă-fiică, problema puterii începe să joace un rol foarte
important în relația dintre mamă și fiică. Practic, acest lucru înseamnă că
mama este numai mamă, respectiv a uitat că are și ea o fiică interioară și
încearcă să fie mama perfectă, fără slăbiciuni. În acest caz fiica devine o
fiică totală, neajutorată și care se abandonează complet în voia puternicei ei
mame, mama stăpânindu-și fiica prin intermediul puterii.
Medicul are
convingerea că el este cel care poate să vindece, că el însuși este factorul de
vindecare, uitând că funcția sa este doar aceea de a mijloci activarea
factorului de vindecare din pacient.
Medicii sunt
interesați de arhetipul sănătate- boală și vor să trăiască acest arhetip.
Puterea exercitată în
cadrul profesiei medicale este pe de-a-ntregul negativă. Cu cât medicul din
fața noastră face uz de mai multă putere, cu atât mai puțin vom avea parte de
un vindecător autentic.
Medicul poate lucra creativ
doar în condițiile în care își poate aminti mereu că ceea ce are de făcut, cu
toate cunoștințele sale și cu toate tehnicile pe care le stăpânește, este, în
ultimă instanță, să consteleze factorul de vindecare din pacient, fără de care
nu poate obține cu adevărat nimic. Iar acest factor poate fi activat doar dacă medicul
poartă în interior potențialul existențial al bolii.
Polaritatea
adult-copil este elementul fundamental ce exercită fascinație în cadrul
meseriei de profesor. Un profesor viu trebuie să aibă propriul copil interior
viu, la fel cum medicul trebuie să aibă în interiroul său starea de boală.
În cazul multor
profesori, acest arhetp este clivat. Copilul din profesor este refulat și apoi
proiectat în elevi.
Tendința umană
distructivă, îndreptată împotriva semenilor și a sinelui, este greu de negat.
Umbra individuală
acționează distructiv asupra idealurilor Eului. Umbra colectivă încearcă să
surpe idealurile colective.
Sensul în care Jung
percepea răul poate fi exprimat prin ucigașul și sinucigașul din noi.
Omul sănătos obișnuit
cade frecvent pradă tendințelor autodistructive și agresive: el distruge ceea
ce a construit, își sabotează relațiile cu cei dragi, îi face să sufere pe
membrii familiei și pe prietenii săi sau, dimpotrivă, proiectează
distructivitatea asupra mediului.
Este extrem de dificil
pentru fiecare dintre noi să devenim conștienți de propriile tendințe
distructive și autodistructive, sub influența umbrei arhetipale, și le trăim în
interior, în loc să le proiectăm.
Analistul are nevoie
de relații simetrice, cu parteneri de același nivel, cu prieteni care să
îndrăznească să îl atace, să îi recunoască nu doar virtuțile, ci și părțile
ridicole.
Tragedia terapeuților
care nu au copii- și sunt foarte mulți astfel de terapeuți- nu este faptul că
nevoia naturală a acestora de a avea copii rămâne neîmplinită, ci faptul că ei
resimt lipsa provocărilor pe care le poate oferi un copil.
Conform scrierilor lui
C.G.Jung, se pleacă de la premisa că munca psihoterapeutică are două obiective
principale: în primul rand, însănătoșirea analizandului prin eliberarea lui de suferințele
nevrotie și, în al doilea rând, așa- numita individuare.
În limbaj religios,
procesul de individuare este ilustrat adesea prin imagini înfățișând salvarea
sufletului, fiind vorba despre a trăi cu sufletul cât mai integrat, a ne
accepta și afirma ființa ca întreg, așa cum este ea.
Factorii ostili
procesului de individuare sunt rigiditatea, gândirea limitată, lipsa de
deschidere către sine și către lume.
Calea către
individuare este neobișnuită și unică pentru fiecare în parte, ea poate trece
prin boală sau prin sănătate, prin fericire sau nefericire.
Individuarea este
strădania de a intra în contact cu scânteia divină din om, înseamnă supunerea
Eului în fața Sinelui.
Procesul de
individuare are multe asemănări cu
iluminarea religioasă.
Apropierea de sine
poate avea loc la orice vârstă.
Procesul de
individuare nu este un fenomen ce se desfășoară în paralel cu sănătatea psihică
și emoțională.
Termenii ”individuare
și a doua jumătate a vieții” îndeplinesc,îndeosebi în psihologia jungiană, un
rol important.
Pentru analist,
confruntarea cu umbra analitică este parte din procesul de individuare. Este
foarte dificil pentru analist să intre în contact cu propriul sine fără să-și
activeze umbra profesională.
Analistul poate fi
implicat în confruntări serioase cu cei apropiați; atâta vreme cât rămâne
deschis și iubitor, trebuie să ia în serios reacțiile familiei și ale
prietenilor și să se lase mișcat de aceste reacții. Iar această dinamică îl
aduce, din nou, în contact cu umbra sa.
Contactul cu umbra în viața privată va conduce și la contactul cu umbra
în domeniul profesional.
Tuturor celor care
ajută le este specifică o puternică amenințare din partea umbrei.
Toți oamenii care au
convingerea că-și doresc să își ajute semenii trebuie să fie conștienți de
faptul că a lucra cu nefericirea, cu inechitatea socială, cu ignoranța, cu
boala etc va genera mereu probleme psihice complexe pentru ei înșiși.
***
Adolf
Guggenbühl-Craig a fost profesor la Institutul C.G. Jung din Zürich,
analist jungian cu peste 50 de ani de experiența clinică.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu