”Riscurile puterii celor care ajută. Pentru psihologi, medici, asistenți sociali, profesori și preoți”, de Adolf Guggenbühl-Craig

În 2017, la editura Trei, în colecția Psihologia pentru toți, a apărut volumul ”Riscurile puteriicelor care ajută. Pentru psihologi, medici, asistenți sociali, profesori șipreoți”, de Adolf Guggenbühl-Craig. Traducere de Violeta Bîrzescu.

***

Cuprins

Cuvânt înainte.

Și ne ferește de cel rău?

Asistenţa socială și Inchiziţia

Psihoterapeutul: șarlatan și fals profet

Primul contact dintre analist și analizand

Relaţia este fantasmă

Analistul și viaţa pacientului din afara cabinetului

Sexualitate și analiză

Frica distructivă faţă de homosexualitate

Analistul măgulitor

Căutarea abuzivă a sensului

Medicul cel puternic și pacientul infantil

Arhetipul „vindecător–bolnav" și puterea

Clivajul arhetipuluiDepăşirea clivajului prin exercitarea puterii

Medic, psihoterapeut, asistent social și profesor

Umbră, distructivitate și răutate (Homo homini lupus)

Este analiza sortită eșecului?

Analiza nu ajută

Erosul

Individuarea

Psihoterapeutul neajutorat

Din nou despre Eros

***

Nimeni nu acționează exclusiv din motive curate. Chiar și cele mai nobile acțiuni au la bază motive pure și mai puțin pure, motive mai luminoase și mai întunecate.

Un filantrop are întotdeuna printre motive dorința de a fi respectat și apreciat pentru generozitatea sa.

Umbra psihanalistului este potențată de aspectele pe care psihoterapeutul le are în comun cu pastorul sau cu preotul.

Analistul Jungian este puternic influențat de întâlnirea cu iraționalul și cu inconștientul.

Asemenea preoților , lucrăm cu propriul suflet, cu propria ființă. Instrumentele noastre sunt propria persoană, onestitatea și autenticitatea noastră, contactul nostru  personal cu inconștientul și cu iraționalul.

Și încă o parelelă cu reprezentanții Bisericii: ni se impune, adesea, să jucăm rolul atotștiutorului. Lucrăm cu inconștientul, cu visele, cu psihicul, tărâmuri pe care se manifestă transcedentalul, astfel că se așteaptă din partea noastră să fim în posesia mai multor răspunsuri la întrebările fundamentale decât simplii muritori. Dacă suntem slabi, ajungem să credem noi înșine că avem o perspectivă mult mai cuprinzătoare asupra vieții și morții decât semenii noștri. În analist întâlnim, prin urmare, nu doar paradigmele nobile ale medicului și preotului, ci și umbrele acestora: șarlatanul și falsul profet.

Modelele profesionale au întotdeauna o parte de umbră, care reprezintă opusul idealului pozitiv.

Pacientul este atras de șarlatan și de falsul profet din analist și încurajează aceste aspecte.

Manifestările inconștientului sunt aproape mereu ambivalente.

Pentru a putea ajuta o persoană suferindă este nevoie să ne putem confrunta cu propria situație tragică.

Medicul devine șarlatan tocmai din cauza faptului că dorința sa este aceea de vindecare a cât mai multor oameni, preotul devine impostor și fals profet tocmai din cauza dorinței sale de a aduce cât mai multe suflete pe calea credinței adevărate, iar psihoterapeutul devine, în mod inconștient, fals profet și șarlatn în  pofida faptului că zi și noapte lucrează în slujba sporirii conștientizării.

Acțiunile terapeutului sub impulsul umbrei nu sunt întotdeauna negative.

Prin termenul de umbră, C. G. Jung înțelege reversul idealurilor personale și colective.

Existența umbrei este percepută profund neplăcut și dureros la nivelul Eului.

Umbra psihterapeutului o influențează pe cea a pacientului și invers, acestea aflându-se adesea în strânsă legătură una cu cealaltă.

Umbra profesională a psihoterapeutului dornic să-și ajute pacientul este șarlatanul, vindecătorul înșelător, care slujește, de fapt, propriilor interese.

În cazul transferului, percepem la celălalt ceva ce nu există în el decât cel mult în formă latentă.

Pot fi transferate asupra celuilalt structuri psihice proprii, vedem în celălalt, augmentate, aspecte problematice din noi înșine.

Transferul și relaționarea au loc, însă, de cele mai multe ori, simultan, ele neputând fi, în toate cazurile, diferențiate ferm. În cel mai bun caz, transferul devine relație. Multe relații de prietenie au fost , la început, transferuri.

Pentru a-l putea înțelege cu adevărat pe celălalt nu este suficientă relaționarea cu cel care este el în prezent, ci și conectarea cu cel care a fost și cu cel care va fi.  Relația implică mereu o parte creatoare.

A cunoaște în  mod creativ o persoană presupune să fantasmăm în privința sa, să-i explorăm potențialul. Aceste fantasme creatoare sunt destul de diferite de proiecții, care sunt de natură autistă; în cadrul trasferurilor, proiectăm asupra celuilalt imagini, probleme sau posibilități referitoare la noi înșine sau la propria noastră istorie personală.

Părinții fantasmează adesea, mai mult sau mai puțin conștient, în privința copiilor lor.

Cu toții avem nevoie să fantasmăm în privința propriei persoane, să ne explorăm și să ne activăm potențialul, fantasmele noastre luând formă de basm sau de legendă.

Efectul negativ al fantasmelor care îl vizează pe celălalt, dar se referă la sine este binecunoscut în mediul educațional. Numeroși copii pot fi realmente distruși de credința că trebuie să se conformeze fantasmelor parentale care nu sunt deloc adecvate, de fapt, pentru ei.

Când două persoane se întâlnesc, se produce un contact între totalitatea sistemelor psihice. Conștient și inconștient, rostit și nerostit, totul are un efect asupra celuilalt.

Prin intermediul fantasmelor și reveriilor semiconștientizate, analistul trebuie să-și vadă, din când în când, în viitor, pacientul vindecat sau cel puțin schimbat.

Umbra șarlatanului din terapeut apare în cele mai diverse forme. Una dintre acestea este numită traiul prin procură. Sub pretextul vindecării, pacientul este adesea stors, sărăcit, epuizat.

Încetul cu încetul, analistul încetează să mai trăiască o viață însuflețită proprie, mulțumindu-se cu bucuriile, tragediile și prieteniile din viața pacientului său.

Fenomenul traiului prin procură este foarte dificil de identificat.

Jung are perfectă dreptate când spune că analistul nu îi poate da pacientului ceva ce el însuși nu are.

În cadrul analizei jungiene, Sinele este situat oarecum în opoziție față de Eu.

Eul face referire la tot ceea ce ține de ființa telurică, de statutul social, familial al acesteia, de sănătatea fizică și de integritatea psihică.

Sinele este descris adesea drept crâmpeiul de lumină dumnezeiască din om. În limbaj creștin, Eul corespunde, adesea, lumescului, în timp ce Sinele sugerează noțiunea de suflet.

Relația vindecător- rănit este una fundamentală, ca și cele de tipul bărbat-femeie, mamă- copil etc.

Oamenii reacționează arhetipal în relație cu cineva sau cu ceva în anumite situații tipice care se repetă constant.

Ne naștem având în noi ambii poli ai arhetipului.

Există un arhetip special al vindecătorului și unul al pacientului, vindecătorul și pacientul fiind, în schimb, aspecte ale aceluiași arhetip. La fel cum nu există un arhetip al mamei, ci doar arhetipul mamă-copil, tot așa nu există un arhetip al vindecătorului, ci  doar arhetipul vindecător- pacient.

Când un om se îmbolnăvește , apare arhetipul medic- bolnav. Acest vindecător din lumea internă este numit adesea factor de vindecare. Nici rănile, nici bolile nu se pot vindeca în lipsa activării vindecătorului interior.

Nici un medic nu poate acționa eficient în lipsa medicului interior.

Psihologic, nu doar bolnavul are un medic interior, ci și medicul are un pacient interior.

Conținerea ambivalenței este o sarcină dificilă pentru psihicul uman. Eul iubește claritatea și se străduiește să elimine ambivalențele. Această nevoie de certitudine poate duce la clivaj, într-un anumit sens, al arhetipului ambivalent.

Bolnavul poate proiecta, de exemplu, vindecătorul interior, asupra medicului curant, iar acesta poate proiecta propriile răni asupra bolnavilor.

Atât în plan conștient, cât și în plan inconștient, pacientul se abandonează treptat în voia medicilor, predându-le acestora propriul vindecător interior și abordând o atitudine pasivă.

Mulți medici și-au ales profesia pe baza unei nevoi interne profunde.  Medicul își transformă pacientul într-un obiect al dorinței sale de putere, începând să reunească polaritățile vindecător- bolnav prin exercitarea puterii.

Când este clivat, de exemplu, arhetipul mamă-fiică, problema puterii începe să joace un rol foarte important în relația dintre mamă și fiică. Practic, acest lucru înseamnă că mama este numai mamă, respectiv a uitat că are și ea o fiică interioară și încearcă să fie mama perfectă, fără slăbiciuni. În acest caz fiica devine o fiică totală, neajutorată și care se abandonează complet în voia puternicei ei mame, mama stăpânindu-și fiica prin intermediul puterii.

Medicul are convingerea că el este cel care poate să vindece, că el însuși este factorul de vindecare, uitând că funcția sa este doar aceea de a mijloci activarea factorului de vindecare din pacient.

Medicii sunt interesați de arhetipul sănătate- boală și vor să trăiască acest arhetip.

Puterea exercitată în cadrul profesiei medicale este pe de-a-ntregul negativă. Cu cât medicul din fața noastră face uz de mai multă putere, cu atât mai puțin vom avea parte de un vindecător autentic.

Medicul poate lucra creativ doar în condițiile în care își poate aminti mereu că ceea ce are de făcut, cu toate cunoștințele sale și cu toate tehnicile pe care le stăpânește, este, în ultimă instanță, să consteleze factorul de vindecare din pacient, fără de care nu poate obține cu adevărat nimic. Iar acest factor poate fi activat doar dacă medicul poartă în interior potențialul existențial al bolii.

Polaritatea adult-copil este elementul fundamental ce exercită fascinație în cadrul meseriei de profesor. Un profesor viu trebuie să aibă propriul copil interior viu, la fel cum medicul trebuie să aibă în interiroul său starea de boală.

În cazul multor profesori, acest arhetp este clivat. Copilul din profesor este refulat și apoi proiectat în elevi.

Tendința umană distructivă, îndreptată împotriva semenilor și a sinelui, este greu de negat.

Umbra individuală acționează distructiv asupra idealurilor Eului. Umbra colectivă încearcă să surpe idealurile colective.

Sensul în care Jung percepea răul poate fi exprimat prin ucigașul și sinucigașul din noi.

Omul sănătos obișnuit cade frecvent pradă tendințelor autodistructive și agresive: el distruge ceea ce a construit, își sabotează relațiile cu cei dragi, îi face să sufere pe membrii familiei și pe prietenii săi sau, dimpotrivă, proiectează distructivitatea asupra mediului.

Este extrem de dificil pentru fiecare dintre noi să devenim conștienți de propriile tendințe distructive și autodistructive, sub influența umbrei arhetipale, și le trăim în interior, în loc să le proiectăm.

Analistul are nevoie de relații simetrice, cu parteneri de același nivel, cu prieteni care să îndrăznească să îl atace, să îi recunoască nu doar virtuțile, ci și părțile ridicole.

Tragedia terapeuților care nu au copii- și sunt foarte mulți astfel de terapeuți- nu este faptul că nevoia naturală a acestora de a avea copii rămâne neîmplinită, ci faptul că ei resimt lipsa provocărilor pe care le poate oferi un copil.

Conform scrierilor lui C.G.Jung, se pleacă de la premisa că munca psihoterapeutică are două obiective principale: în primul rand, însănătoșirea analizandului prin eliberarea lui de suferințele nevrotie și, în al doilea rând, așa- numita individuare.

În limbaj religios, procesul de individuare este ilustrat adesea prin imagini înfățișând salvarea sufletului, fiind vorba despre a trăi cu sufletul cât mai integrat, a ne accepta și afirma ființa ca întreg, așa cum este ea. 

Factorii ostili procesului de individuare sunt rigiditatea, gândirea limitată, lipsa de deschidere către sine și către lume.

Calea către individuare este neobișnuită și unică pentru fiecare în parte, ea poate trece prin boală sau prin sănătate, prin fericire sau nefericire.

Individuarea este strădania de a intra în contact cu scânteia divină din om, înseamnă supunerea Eului în fața Sinelui.

Procesul de individuare are multe asemănări  cu iluminarea religioasă.

Apropierea de sine poate avea loc la orice vârstă.

Procesul de individuare nu este un fenomen ce se desfășoară în paralel cu sănătatea psihică și emoțională.

Termenii ”individuare și a doua jumătate a vieții” îndeplinesc,îndeosebi în psihologia jungiană, un rol important.

Pentru analist, confruntarea cu umbra analitică este parte din procesul de individuare. Este foarte dificil pentru analist să intre în contact cu propriul sine fără să-și activeze umbra profesională.

Analistul poate fi implicat în confruntări serioase cu cei apropiați; atâta vreme cât rămâne deschis și iubitor, trebuie să ia în serios reacțiile familiei și ale prietenilor și să se lase mișcat de aceste reacții. Iar această dinamică îl aduce, din nou, în contact cu umbra sa.  Contactul cu umbra în viața privată va conduce și la contactul cu umbra în domeniul profesional.

Tuturor celor care ajută le este specifică o puternică amenințare din partea umbrei.

Toți oamenii care au convingerea că-și doresc să își ajute semenii trebuie să fie conștienți de faptul că a lucra cu nefericirea, cu inechitatea socială, cu ignoranța, cu boala etc va genera mereu probleme psihice complexe pentru ei înșiși.

***

Adolf Guggenbühl-Craig a fost profesor la Institutul C.G. Jung din Zürich, analist jungian cu peste 50 de ani de experiența clinică.