”Mamă, tu unde erai atunci? Efectele neglijării emoționale”, de Jasmin Lee Cori

 

În 2021, la editura Trei, în colecția Psihologie Practică, a apărut volumul ”Mamă, tu unde erai atunci? Efectele neglijării emoționale”, de Jasmin Lee Cori. Cartea este structurată în trei părți: PARTEA I: DE CE AVEM NEVOIE DIN PARTEA MAMEI; PARTEA A - II-A: CÂND MATERNAJUL DĂ GREȘ; PARTEA A III-A: VINDECAREA RĂNILOR LĂSATE DE MATERNAJUL INSUFICIENT.

 

Cercetările au identificat două tipare de răspuns la bebelușii ale căror mame sunt absente emoțional. Unul este cel de a lua distanță față de mamă, evitând contactul cu ea pentru a menține o stare mai plăcută. Nu este de mirare faptul că acești copii ale cărora mame oferă foarte puține expresii afective, adesea dezvoltă un atașament autosuficient. Pur și simplu este foarte dureros să ne atașăm de cineva care nu este în mod real cu noi. Celălalt tipar este cel în care copilul ajunge să facă eforturi extraordinare pentru a-și cuceri mama, pentru a o atrage- pentru a-i fi un antidepresiv și pentru a o determina astfel să îi răspundă. Acesta nu este nicidecum un rol adecvat pentru un bebeluș.

Pentru un bebeluș, cea mai dureroasă experiență pare să fie incapacitatea de a obține atenția mamei. Aceasta pare să fie chiar mai dificil de tolerat decât maltratarea. Mama este, dincolo de toate, puntea de legătură a bebelușului cu lumea și cea mai mare speranță atunci când vine vorba de satisfacerea nevoilor (în cazul în care mama este figura primară de îngrijire).

În special înaintea anilor 1970, majoritatea femeilor nu-și puteau imagina că există și opțiunea de a nu fi mame. Cursul vieții unei femei includea inevitabil căsătoria și întemeierea unei familii, fie că aceasta era înclinația naturală a femeii,  fie nu. Rezultatul acestei mentalități ( atunci și acum) este faptul că femei nepregătite pentru acest rol devin mame. Ele sunt ”mame fără voie”. Acestea s-ar fi simțit mai confortabil făcând altceva, poate construindu-și o carieră sau activând în diverse domenii artistice. Creșterea copiilor pur și simplu nu este chemarea lor.

Un element esențial care lipsește aproape cu desăvârșire în cazul celor care au primit un maternaj insuficient este ghidarea.

... o combinație a rolurilor mamei ca mentor (oferind ajutor adaptat nevoilor) și al mamei ca factor modulator (protejând copilul de suprasolicitare). Atunci când primim acest tip de îndrumare în copilărie sau învățăm singuri să ne orientăm, ne punem întrebarea: ”Cât de mare trebuie să fac pasul? Când este deja prea mare?”Putem apoi identifica de ce anume avem nevoie pentru a putea face un pas și mai mare.

În cazul mamelor distante atingerea este adusă în relație atunci când acestea îmbătrânesc, iar copiii, acum vindecați, aduc mai multă căldură în cadrul relației.Uneori, mamele fac încercări de apropiere atunci când ajung văduve, singure sau au nevoie de sprijin. De cele mai multe ori mama ” mecanică” devine umană de-abia în anii bătrâneții.

Complexul orfanului sau arhetipul orfanului se referă la sentimentul de a trăi fără părinți și fără iubire, complet singur în lume. Acest sentiment este adesea profund refulat, fiind foarte dureros de gestionat. O femeie a descris acceptarea acestui sentiment refulat de-a lungul anilor: ”Aș putea să mor din atâta dorință de iubire”.

Studiind arhetipul orfanului, analista jungiană Rose- Emily Rothenberg observă existența unui sentiment al lipsei de valoare și a unei nevoi acute de sprijin. El (orfanul) se simte ca fiind cel vătămat și are nevoie de toată grija pe care o poate obține. Ea descrie un tipar de dependență și agățare de orice și oricine pare că  poate oferi o protecție și o siguranță de tip matern.

Amenințarea cu abandonul este abuz emoțional. Comentarii precum”te duc la orfelinat” sau ”te las aici dacă mai faci așa” ne comunică  faptul că nu ne putem baza pe prezența mamei.

Efectele neglijării emoționale în copilărie:

1. Goluri la nivelul sentimentului propriei valori și al stimei de sine;

2. Sentimentul că nu suntem sprijiniți;

3. Dificultatea de a asuma și a lupta pentru propriile nevoi;

4. Sentimentul că suntem înfometați emoțional;

5. Dificultatea de a accepta iubirea și de a menține relații intime;

6. Singurătatea și sentimentul de neapartenență;

7. Când nu știi cum să procesezi emoțiile;

8. Sentimentul generalizat că niciodată nu e de ajuns;

9. Sentimentul efortului permanent;

10. Depresia;

11. Comportamentele adictive;

12. Sentimentul de neputință;

13. Lipsit de siguranță;

14. Perfecționismul și critica de sine;

15. Dificultatea de a ne găsi vocea și de a ne urma pasiunea.

 

Propria noastră poveste subiectivă, susținută de emoțiile pe care le-am trăit în copilărie, este în mod inerent centrată pe noi înșine. Interpretăm lumea în baza experienței personale. O cunoaștem pe mama drept cine este ea pentru noi. Atunci când ne oprim în acest punct- cine era și cine este ea pentru noi-, pierdem un element foarte important. În cazul în care sunteți părinte, vă puteți imagina cum ar fi ca dumneavoastră să fiți cunoscuți doar prin interacțiunile cu unul dintre copiii voștri? Există mult mai multe aspecte, mult mai multe părți ale vieții, care influențează în mod profund rolul de părinte pe care îl aveți.

O mare parte a procesului de vindecare o reprezintă detașarea de povestea limitată pe care ne-o spunem despre mama noastră și încercarea de întregire a imaginii ei. Trebuie să îi privim viața în mod obiectiv.

 

Jasmin Lee Cori este psihoterapeută cu practică privată în Boulder, statul Colorado. E specializată în tratarea adulților care au avut parte de abuz și neglijare în copilărie și este autoarea a altor patru cărți dedicate vindecării traumelor și dezvoltării spirituale.

 

Cartea se găsește aici .